Fotbal

De obicei nu prea scriu despre asa ceva pentru ca nu ma pasioneaza suficient de tare, dar aseara a fost altceva. M-am uitat la meciul lui Dinamo cu Lazio si chiar am tinut cu ai nostri, am sperat sa castige. La pauza chiar speram. Dupa pauza, insa, s-a vazut ca sunt romani. S-a vazut atitudinea de cacat, mentalitatea de pierzator, lasitatea, lipsa acuta de coaie si spaima ca, o data in viata, chiar ar putea face performanta.

Parca vad titlurile, "Dinamo a vrut, dar nu a putut" sau "Aseara, Lazio si-a dorit mai mult victoria". Aceleasi clisee jurnalistice obosite inventate sa scuze impotenta a 11 barbati care, de altfel, apar prin toate ziarele si revistele drept mari oameni, mari caractere, plini de bani, de masini si de femei, barbati adevarati, cu tupeu, cu curaj, poate nu inzestrati cu cine stie ce talent fotbalistic, dar cu bunavointa si cu pofta de a-si face un nume acolo unde chiar conteaza. Nicidecum. Atitudinea e tipic romaneasca, ne facem un mic avantaj si apoi ne dam cu stangul in dreptul fiind prea ocupati sa ne rugam la bunul Dumnezeu sa nu ne-o ia aia inainte decat sa muncim in continuare ca sa pastram si, eventual, sa imbunatatim ce am realizat. E un comportament tampit care tradeaza o natie de oameni frustrati si complexati, un popor impotent, incapabil de profesionalism, de intransigenta, de ambitie sau orgoliu.

Suntem un popor care nu are fibra necesara pentru performanta, un popor nascut si crescut intr-un miros ranced de compromis, de autosuficienta, de mediocritate. Suntem o natie de oameni care nu au pretentii de la ei insisi, care nu au nici cea mai vaga urma de disciplina interioara si care nu au dispozitia psihica sa munceasca, dar sa munceasca in adevaratul sens al cuvantului, sa moara cu ele de gat, pentru nimic in lume.

Partea proasta e ca atitudinea asta este la fel de vizibila si in afara terenului de fotbal. Doar ca, in viata de zi cu zi, nu suscita la fel de mult interes ori emotie.