Why do we blog?

Dear Diary

M-am tot gandit la chestia asta in ultima vreme. Am plecat de la o premisa simpla. Majoritatea oamenilor care tin un jurnal, fie el personal, intim sau on-line, o fac in primul rand din nevoia de a scrie, de a (se) exprima, de a comunica unui cititor fictiv anumite idei sau preocupari ale lor. E de presupus ca apelul la tehnologia moderna pentru a transforma clasicul jurnal intim in web-log are doua explicatii posibile, care nu se exclud reciproc in mod necesar.

Prima dintre ele ar implica o doza de exhibitionism, amestecata sau nu cu o doza de narcisism si/sau aroganta. Ne place sa scriem in blog pentru ca ne imaginam ca ceea ce scriem va fi citit de cineva, care ne cunoaste sau nu. E la indemana noastra sa alegem cat de mult ne expunem, cat de mult ne implicam emotional in ceea ce scriem, dar e dincolo de orice indoiala ca ne excita intelectual ca altii sa vina si sa se adape la izvorul preaplinului nostru scriitoricesc. De ce? Pentru ca, in mod constient sau nu, avem impresia ca ceea ce scriem este, inevitabil, interesant. Corect sau util. Minim amuzant. Ne incanta ideea de a permite oricui si tuturor sa se impartaseasca de intelepciunea noastra luxurianta. Avem ceva de spus si, ferm convinsi ca e ceva care merita citit/stiut, apelam la acest mijloc de a oferi tuturor acces neingradit la respectiva idee.

A doua explicatie rezulta dintr-o abordare mai practica a problemei. Pur si simplu un blog ne permite sa recurgem la alte artificii dincolo de textul propriuzis pentru a ne exprima ideile. O fotografie, o ilustratie sau o referinta, o trimitere la alte si alte idei si materiale. Practic poti condensa cateva pagini bune de informatie, stiri, barfe, fotografii sau alte lucruri interesante intr-o fraza, intr-un link. Plus ca, pe langa asta, orice notiune poate fi mai bine valorificata si mai usor receptata daca vine insotita de exemple, imagini, alte pareri similare etc.

Observand motivele pentru care scriem, cunoscand felul in care o facem, se naste o noua intrebare - pana cand? Incercand sa raspund la aceasta intrebare am apelat la experienta proprie. Pentru mine a existat un prag psihologic in ceea ce priveste blog-ul. Am inceput sa scriu intr-o doara, mai mult de distractie. Am facut greseala sa pun foarte mult pret pe feedback. Si in momentul in care am constatat ca un feedback coerent si riguros intarzie sa (mai) apara, am inceput sa am indoieli. Am renuntat sa mai scriu o perioada buna de timp pana cand mi-am dat seama ca, de fapt, nu scriu pentru voi ci pentru mine. Inainte, cand aveam blog pe WeBlog, ma gandeam ca daca la un entry nu adun macar 10 comentarii, acel entry e ratat. N-a atins pe nimeni. Pe urma am inteles ca scopul unui blog nu este sau nu ar trebui sa fie unul pedagogic. Eu n-am ce sa va invat mai mult decat va poate invata o carte, un ziar, un film sau viata insasi. Scopul blog-ului este sa vorbeasca despre tine. Daca cineva gaseste ca esti o persoana interesanta, cu idei bune sau pur si simplu amuzanta, va citi. Daca va comenta sau nu, daca iti va oferi un feeedback sau nu, devine irelevant pentru ca tu nu poti schimba ceea ce esti, sau ar fi o prostie s-o faci, in functie de comentariile primite pe blog-ul tau. Asa ca va invit sa nu comentati nimic pe acest blog, eu voi continua sa scriu.

Si, pornind de la ideea ca scopul blog-ului este sa vorbeasca despre cel care scrie, a mai aparut o intrebare. Cat de mult te poti implica sau, mai degraba, cat de mult e bine sa te implici intr-un blog? Sigur ca, in principiu, nimic nu te impiedica sa-ti pui toata viata pe tapet, cu nume, ani, locuri si emotii. Ramane de vazut daca nu cumva asa ceva te-ar depersonaliza, te-ar dezintegra ca individ unic si complex si te-ar transforma intr-o inlantuire de texte disecate sau susceptibile de a fi disecate de oricine. Eu personal am retineri in a aborda chiar orice subiect aici. Nu pentru ca percep anumite idei ca tabu-uri, ci pentru ca mi se pare atat intelept fata de mine cat si atent fata de prietenii mei apropiati sa nu ma expun in totalitate. Intelept pentru mine pentru ca, pastrand o rezerva, pastrez implicit si o bariera intre mine si strainii care sunteti voi. Atent pentru prietenii mei pentru ca, daca viata mea ar deveni 100% publica, nu i-ar mai distinge nimic de indivizii obscuri si nenumiti care imi citesc blog-ul. Anii de descoperiri si de experiente comune si reciproce ar fi inlocuiti de o seara de lectura, ceea ce ar dezagrega o relatie sociala prea profunda ca sa merite un asemenea tratament. Solutia optima pentru mine ramane aceea de a utiliza blog-ul ca pe o cutie de sapun de pe care sa critic sau sa apreciez tot ceea ce imi zgarie carapacea in fiecare zi, dupa cum zgarietura e mai profunda sau mai superficiala.

Rezumat - sunt narcisist, exhibitionist, arogant, excitat senzorial si intelectual de posibilitatile infinite ale tehnologiei moderne, retinut in afirmatii, aproximativ dezinteresat de amploarea si continutul feedback-ului pe care il primesc pe blog si, inca, o relativ mare necunoscuta pentru oricare dintre voi.

The end?