Hai sa numaram nisipul...

Pentru ca aseara voiam si nu puteam. Sau puteam, dar nu voiam, am uitat. Mi-am fost strain si m-am gasit doar ca sa ma pierd la loc. Pamantul si minciuna mi-au fost mereu stiute, pieptul si gandul mereu simtite, viata si omul mereu ascunse. Nimic nu-mi apartine. Niciun cuvant, nicio lacrima, nicio pofta, niciun vis. Fiecare e o fractiune de secunda din viata mea captiva in eternitate. Fiecare transcende trupul si timpul si vointa. Intre timp o sa mananc, o sa dorm, o sa am copii si o sa mor, dar ele vor fi ramas acolo, memento-uri ale unor secunde pe care nu le-am stiut niciodata. O sa ma cac si o sa ma fut si o sa ma autodistrug, dar ele tot vor hohoti nervos de dupa un perete de netrecut. Au fost ale mele si m-au lasat in urma. Numai carnea poate sa-mi tremure sub degete pana intr-o zi cand mor nervii si cad dintii si se inchid ochii si ramane doar un ecou. Secunde mereu straine, ca o zvacnire de pleoape, mereu aproape, dar niciodata aici. Secunde blocate in infinit. Si ce suntem noi? O suma de secunde blocate in infinit. Nimic nu ne apartine. Termina-te, viata, si fa-te neant si mai da-i in pula mea pe optimisti.