de iarna

Zilele astea toata lumea scrie despre Bucuresti. Despre Bucurestiul lor, al nostru, al vostru, al tuturor si al nimanui. M-am gandit cum i s-ar parea lui Lili Bucurestiul asta de azi, in care ninge cum n-a mai nins de ceva vreme. I s-ar parea la fel ca in fiecare an, probabil. Aglomerat, isteric, murdar, agitat. Ieri l-am vazut pe Moisescu la Apropo TV cu un tricou pe care scria ceva gen "Vin sarbatorile, nu razboiul - cumparaturi pasnice". Ar fi de cacat sa insist pe tema asta.

Ultimul Craciun cu zapada de-adevaratelea pe care mi-l amintesc s-a intamplat acum vreo 7 ani, in iarna in care mi-am luat buletinul. Am umblat dupa el printr-un viscol de nedescris. Restul au fost pete de culoare, icnete si geamuri sparte. Nimic spectaculos.

Intotdeauna mi s-a parut ca Bucurestiul este Romania in mic. Un oras cu de toate, cate putin din tot (totusi, exista si o bodega care se numeste "Putin din Tot", pe langa Foisorul de Foc), cu praf, cu haos, cu agitatie. Cu puls. Bucurestiul meu nu s-a schimbat chiar atat de mult de cand eram copil. Bucurestiul de azi are Bamboo si Plaza si Movieplex si patinoar in Drumul Taberei si borduri noi si metrouri noi si tramvaie noi si blocuri roz si vile inghesuite. Bucurestiul de-atunci avea doar mirosul ranced al unor vremuri pe care incerca din rasputeri sa le uite. A ales ca varianta rapida ingroparea sub inox si sticla. Ce mod mai usor si mai rapid de a scapa de duhoarea cozilor la lapte, painii pe cartela, gloantelor din 21-22, furtunelor hidraulice din iunie decat sa le dosesti repede sub un morman de zgarie-nori care nici macar nu zgarie norii, doar ii ciupesc un pic de burta? Diversiunea estetica pusa la cale de imagologii de Bucuresti s-a intamplat doar in imaginatia noastra. Oamenii n-au vrut sa ne bombardeze cu urat, erau pur si simplu prosti. Dar anii au trecut, productivitatea a crescut si acum fiecare dintre noi munceste cu drag si spor intr-un mastodont din asta translucid si se refugiaza acasa in mica lui enclava de rebeliune.

Folosind exemplul cel mai la indemana, respectiv eu, dincolo de plusurile mari de tot ale Bucurestiului, care merg de la faptul ca aici inca (mai) exista viata culturala pana la faptul ca aici gasesti mereu de toate, exista un mare minus. Estetica uratului era o notiune misto la vremea ei, dar nu-si gaseste locul aici. Bucurestiul e un oras care, o data cu tonurile de gri specific comuniste (blocuri, strazi, chipuri, ochi), a pierdut si tonurile de gri atat de necesare unui oras frumos (zone care sa nu fie nici gramezi de moloz, nici cutii de chibrituri comuniste, nici uriasi de inox - zone care sa respinga extremele si sa fie pur si simplu placute). In acest minus se traduce o problema. Cine sunt eu de fapt? Corporatistul fitos la costum si cravata care munceste toata ziua in dosul unor geamuri enorme? Studentul blazat care pierde vremea intr-o facultate care sta sa-i cada in cap? Tanarul haios care-si consuma inhibitiile intr-un apartament cu 3 camere standard? Cine suntem noi de fapt? Suntem obligati sa mergem in fiecare zi in locuri atat de diferite incat pentru fiecare dintre ele ne trebuie o alta masca. Sa nu fim deplasati, sa ne integram. La urma urmei, cand esti doar tu cu tine, esti sigur ca ti-ai dat jos toate mastile?