Lili

Urasc sarbatorile, luna cadourilor, goana dupa fel de fel de nimicuri nefolositoare pe care de-abia asteptam sa le impachetam in folii si funde si pungi si fel de fel ca sa crestem adrenalina destinatarului si sa provocam frustrari inutile prin ruperea unghiilor in ambalajele excesive. Urasc curiozitatea agonizanta “da’ eu ce primesc?”, urasc sa fiu cantarit si masurat in cadouri, in etichete, in numarul de funde, in calitatea felicitarii. In orginalitatea sms-ului. Dar astea sunt lucruri stiute.

M-am gandit, pe vremea cand inca imi placeau sarbatorile, ce mi-as dori cel mai mult si cel mai mult sa primesc de Craciun. In anul in care am primit o bicicleta, visam la o masinuta. In anul in care am primit un trenulet, visam la o pereche de adidasi. In anul in care am primit un telefon, visam la un parfum. Si asa mai departe. Pana intr-un an cand mi-am dorit sa primesc un aparat de citit ganduri. Mai conteaza ce-am primit in anul ala? E destul de clar ca n-am primit ceea ce imi doream.

Ideea evoluase din imaginatia bolnava si hiper-hormonizata a adolescentului din mine, care isi dorise, la un moment dat, un aparat de vazut prin haine. Eram satul sa vad toata vara gagici care lasau sa se vada tot mai putin ceea ce ma interesa pe mine. Partea proasta a fost ca, fiind atat de mult pana la Craciun, ideea a avut timp sa sufere malformatii, alteratii si altercatii si, in cele din urma, aparatul de citit ganduri a fost tot ce-am putut sa produc. Acum ma gandesc ca mi-ar fi chiar mai util decat mi-ar fi fost atunci.

Sunt anumite diferente intre anumiti oameni pe care nu le poti descoperi altfel decat daca le citesti gandurile. Exista barbati si baieti care mimeaza barbatia. Exista femei si fetite care mimeaza feminitatea. Exista oameni si exista tarani aglomerati si pizde proaste care mimeaza omenia. Exista patrioti si exista fomisti care mimeaza patriotismul. Exista artisti si exista sculeri-matriteri care mimeaza imaginatia. Traim intr-o lume plina de oameni care mimeaza tot. Orgasme, lacrimi, emotii, nerabdare, puls, stres, panica, dragoste. Toata lumea mimeaza. Si tot ceea ce se mimeaza, se aseaza in cuvinte frumoase, in pagini de haifaiv, in lucruri perfecte, in atmosfere incinse, in poze regizate, in melodii la moda. Tot ceea ce ne place, la un nivel absolut superficial, este tot ceea ce nu exista.

Pune un om sa-ti descrie un alt om. O sa inceapa cu hainele. Pune-l sa-ti descrie un loc. O sa inceapa cu adresa. Pune-l sa-ti descrie un moment misto din viata lui. O sa inceapa cu cat a baut inainte.

Am stat vreo doua zile sa scot textul asta din mine sub o forma oarecare, orice, numai cuvinte sa fie, sa iasa si sa curga si sa se duca-n pizda ma-sii ca sa pot sa ma mai gandesc si la altceva. N-am gasit inca o traducere rezonabila pentru “disturbed people”, dar sunt oamenii mei preferati. Toate diferentele de mai sus se reduc la una singura. De-o parte a unei oglinzi avem the disturbed people si oamenii normali. De partea celalalta a oglinzii, realitatea. “Oamenii” sunt normali, oamenii sunt disturbed. Deranjati. Deranjanti. Altfel. N-am gasit nici vreo explicatie pentru faptul ca sunt posesiv cu oamenii si nu simt mai mult de o scarbita plictisita combinata cu o indiferenta acra pentru “oameni”. Poate totul e din cauza ca sunt foarte egoist, sau poate mi se pare. Cand era sa dau la facultate, invatam la gramatica urmatoarea fraza: exista oameni si oameni. Structuri complicate, analize destepte, multe chestii subintelese pe-acolo. Nu cred ca erau subintelese, de fapt, decat vreo doua ghilimele. Plus minus.

Si mai aveam o problema. Cat de ingrijorator ar trebui sa mi se para faptul ca viata mea e concentrata precum cubul Knorr in arhiva mea de messenger? De Craciun mi-as dori o arhiva mai mare in care sa incap cu totul.

Cine e Lili? Lili nu exista, e doar un produs al imaginatiei mele.