The Fountain

Am fost ieri la Plaza si am vazut unul dintre cele mai interesante filme care au aparut in ultima vreme, The Fountain. Regizorul care ne-a facut sa plangem (cel putin pe unii dintre noi) la Requiem for a Dream, Darren Aronofsky, a reusit sa faca, de data asta, ceva diferit decat ne-am obisnuit sa primim de la Hollywood.

Filmul nu e atat un film, cat e un poem. Un poem despre viata si moarte, trecut si viitor, iubire si timp. Din punct de vedere vizual, lucrurile sunt clare - The Fountain este o experienta spectaculoasa, povestea curge in imagini simple, dar puternice si relevante, iar Xibalba (nu Shibalba cum au scris cretinii care au facut subtitrarea) arata, intr-adevar, out of this world. Muzica este compusa de Clint Mansell si interpretata de The Kronos Quartet, de data asta alaturi si de Mogwai. Va mai aduceti aminte de Lux Aeterna? Listen and weep. Geniala coloana sonora.

Despre ce e vorba concret? Oamenii au folosit ca pretext un mit mayas - lumea de dincolo, Xibalba, este o stea muribunda pe cer; pe Pamant, proiectia ei este o piramida ascunsa unde este ascuns copacul vietii. Acest basm despre viata si moarte se intinde pe 3 planuri, in 3 timpuri diferite. Incepe si se termina in viitor, cu o calatorie spre Xibalba. Continua in trecut, cu o poveste de dragoste intre un conchistador si patria lui sfasiata de ororile Inchizitiei. Se consuma in prezent, intr-un leac pentru tumorile cerebrale descoperit prea tarziu.

Se vorbeste despre moarte ca act al creatiei, despre inceputuri si revelatii si despre paradoxul unei fiinte umane atat de fragile si expuse asprimii universului si, totusi, atat de cruda si dezinteresata. Cheia filmului o reprezinta frazele care se repeta in toate cele 3 planuri, dar va las pe voi sa descoperiti aceste constante spirituale care "ne trag prin timp". In ultima instanta, raman aceleasi intrebari: what if you could live forever? What if you could love forever?