La drum

In metrou orice gand e mai incet si inima bate mai rar de parc-ar bate adanc in subteran pe magistrala printre sine undeva, e totul mai calm si mai monoton si parca mai tolerabil chit ca dintr-un vagon supraaglomerat nu se gaseste nimeni sa te priveasca in ochi. N-am inteles niciodata de ce. Azi m-a privit o fata timp de cateva secunde si avea ochii mari si albastri si curiosi dar si-a dat seama brusc de indecenta de a privi in ochi un strain si si-a inecat privirea in conversii ei multicolori sau policolori vizibil rusinata de indrazneala ei adolescentina. In jurul ei numai chipuri goale, obosite, dezmembrate si descarnate si macinate de o infinita oboseala in fata vremii, vremurilor, vremilor, tara, tara, vrem ostasi. Chipuri egale si monotone, plate si cenusii. Chipuri flamande. De culoare, de miscare, de viata. Viata e in alta parte.

Si care n-are orbitele goale are urechile acoperite. Care nu se rupe de lume vizual, se rupe auditiv sau uneori halucinogen da’ hai sa nu bagam in asa ceva ca ne rupem tenisii in bordurile astea noi si ascutite. Nimeni nu mai suporta nimic din ce e in jur. Sunete, gemete, tipete, zgomote, urlete, viata, moarte, liniste, nimeni nu vrea sa mai auda nimic nu vrea sa mai vada nimic nu vrea sa mai stie nimic nu vrea sa mai fie. Se pefac toti ca isi apartin. Eu mie imi da’ nu e chiar asa ca exista mereu ceva care ti-e drag, da’ drag rau de tot de zici ca a fost candva o parte din tine si ai rupt-o intr-un acces de dezintegrare numai ca sa ai un totem al tau si numai al tau si tii in brate degetul tau mic de la picior ca sa-ti amintesti peste 5 ani l-ai gasit pe o banca, uitat, in Cismigiu, sub un copac si ce credeai ca e al tau pana la identitate e un cacat de gest imprumutat si transformat in grimasa masinala si scarpinat de cot. Ce deprimant. Nu-i problema, gasim fetisuri peste tot pe asflat si in cosurile de gunoi de plastic verde instalate prin grija unui dumnezeu de plastic verde care are grija sa nu ne lipseasca nimic niciodata vreodata candva.

Iubito, de maine tre’ sa facem cumva sa ne creasca niste casti in urechi si sa ne cada ochii. Ca nu se mai poate.