luni, aprilie 16, 2007

La drum

In metrou orice gand e mai incet si inima bate mai rar de parc-ar bate adanc in subteran pe magistrala printre sine undeva, e totul mai calm si mai monoton si parca mai tolerabil chit ca dintr-un vagon supraaglomerat nu se gaseste nimeni sa te priveasca in ochi. N-am inteles niciodata de ce. Azi m-a privit o fata timp de cateva secunde si avea ochii mari si albastri si curiosi dar si-a dat seama brusc de indecenta de a privi in ochi un strain si si-a inecat privirea in conversii ei multicolori sau policolori vizibil rusinata de indrazneala ei adolescentina. In jurul ei numai chipuri goale, obosite, dezmembrate si descarnate si macinate de o infinita oboseala in fata vremii, vremurilor, vremilor, tara, tara, vrem ostasi. Chipuri egale si monotone, plate si cenusii. Chipuri flamande. De culoare, de miscare, de viata. Viata e in alta parte.


Si care n-are orbitele goale are urechile acoperite. Care nu se rupe de lume vizual, se rupe auditiv sau uneori halucinogen da’ hai sa nu bagam in asa ceva ca ne rupem tenisii in bordurile astea noi si ascutite. Nimeni nu mai suporta nimic din ce e in jur. Sunete, gemete, tipete, zgomote, urlete, viata, moarte, liniste, nimeni nu vrea sa mai auda nimic nu vrea sa mai vada nimic nu vrea sa mai stie nimic nu vrea sa mai fie. Se pefac toti ca isi apartin. Eu mie imi da’ nu e chiar asa ca exista mereu ceva care ti-e drag, da’ drag rau de tot de zici ca a fost candva o parte din tine si ai rupt-o intr-un acces de dezintegrare numai ca sa ai un totem al tau si numai al tau si tii in brate degetul tau mic de la picior ca sa-ti amintesti peste 5 ani l-ai gasit pe o banca, uitat, in Cismigiu, sub un copac si ce credeai ca e al tau pana la identitate e un cacat de gest imprumutat si transformat in grimasa masinala si scarpinat de cot. Ce deprimant. Nu-i problema, gasim fetisuri peste tot pe asflat si in cosurile de gunoi de plastic verde instalate prin grija unui dumnezeu de plastic verde care are grija sa nu ne lipseasca nimic niciodata vreodata candva.


Iubito, de maine tre’ sa facem cumva sa ne creasca niste casti in urechi si sa ne cada ochii. Ca nu se mai poate.

6 Comments:

Anonymous notalent369 said...

am facut greseala sa-ti citesc ultimul post acum, inainte de culcare.ziua mea a fost una frumoasa si jus so you know, nu mi se intampla prea des sa am parte de zile ca asta. articolul tau a reusit sa ma deprime.m-am intristat...

12:39 a.m.  
Anonymous notalent369 said...

*just

12:40 a.m.  
Blogger briosa2 said...

cam lungi propozitiile dom'le:P. si cat de cat ontopic, doar nu vroiai sa te agate fata aia la metrou? mie nu imi iese niciodata :(

1:47 p.m.  
Blogger Woland said...

nu, nu voiam. :)

6:04 p.m.  
Blogger Corina said...

fotografia e din dupont circle din washington :P... sinistra statie de metrou!

5:08 a.m.  
Blogger Woland said...

omg corina, you're alive! nu mai stiu nimic de tine de ani de zile...

11:41 p.m.  

Trimiteți un comentariu

<< Home