joi, ianuarie 10, 2008

Automutilare (II)

N-a durat mult pana cand Lili si-a dat seama ca egoismul si narcisismul ei se vor dovedi mai puternice decat incantarea ca si-a gasit geamana pierduta. Sa-i spunem L. N-a mai plecat niciodata din Paris. In fiecare zi isi traia noua viata alaturi de replica ei. Viata in oglinda. Aveau aceleasi gesturi si cand mancau, si cand fumau, si cand se scarpinau. Gemeau in aceeasi clipa cand se masturbau. Suspinau de tot atatea ori cand plangeau.

Lili si-a amintit ca, in ciuda acceselor publice de plans sau de furie pe care le avea la apogeul insingurarii si instrainarii ei, se bucura pe ascuns de fiecare clipa din existenta ei pe care ii placea sa o considere profund originala. Dupa spasme isterice de plans care ii socau de fiecare data pe filfizonii blazati care nu intelegeau nimic din ea, se mandrea cu gandul ca e mai buna decat ei, ca simte si stie ceea ce ei nu vor fi in stare niciodata sa simta sau sa stie. Ii lipseau efuziunile astea. Ii lipseau clipele in care se iubea pe ea insasi. Simtea apasarea ipocriziei de a se mai venera pe sine in timp ce stia ca exista o copie a ei, ca mai e cineva la fel, ca nu mai e ea singura impotriva, dar deasupra tuturor.

Asemanarea fizica putea fi depasita. Asta isi repeta prima data cand s-a asezat singura in fata oglinzii cu cutitul in mana. Asemanarea fizica n-are nicio legatura cu felul nostru de a fi, dar chiar daca simtim, gandim si traim la fel, un deget in minus ne va deosebi. Si cutitul a ascultat-o. Dar un deget in minus poate trece neobservat, asa ca un sfarc in minus va fi cu atat mai potrivit. O ureche in minus. O labie in minus. Un brat in minus. Cutitul a ascultat-o de fiecare data. Era complet diferita acum. Diforma, dar unica. Originala. La fel ca inainte.

S-a imbracat bine cand s-a dus sa ascunda urmele sacrificiului ei. Slabiciunea celorlalti, credea Lili, statea in neputinta lor de a crede cu adevarat in ceva si de a sacrifica orice pentru acel ceva. Orice, adica pe ei insisi. Prinsi in conformisme si obiceiuri inutile, in reguli si obligatii absurde. Ne imbracam doar ca sa ne dovedim fatarnicia. Mancam intr-un anumit fel doar ca sa ne dovedim superficialitatea. Muncim, intemeiem familii, construim case, doar ca sa ne luam gandul de la lucrurile cu adevarat importante. Ne umplem timpul cu tot felul de nimicuri doar ca nu cumva, intr-o clipa de neatentie, intr-o clipa de relaxare, sa incepem din greseala sa gandim, sa vedem sau sa intelegem. Cu toate astea, Lili s-a imbracat. Si-a tras o gluga pe cap ca sa nu sperie pe nimeni urechea ei lipsa. Stia ca ei n-ar intelege. A iesit din casa cu o sacosa in mana care ii ramasese. In sacosa, restul de Lili. Genul proxim si diferenta specifica. Perfectiunea nu este atinsa atunci cand nu mai e nimic de adaugat, ci atunci cand nu mai e nimic de indepartat. Lili stia ca mai sunt multe de indepartat, dar taieturile initiale pareau un sacrificiu rezonabil pentru inceput.

Cand s-a intors, L. inca nu ajunsese inapoi acasa. Lili isi dorise dintotdeauna sa scrie, dar n-avusese niciodata curaj. Plus ca, avand doua maini, trebuia de fiecare data sa decida cu care dintre ele sa scrie efectiv si se ratacea de fiecare data in ganduri care priveau simbolistica ce va fi atribuita de generatiile viitoare de cititori si critici faptului ca si-a scris capodopera cu mana dreapta sau cu mana stanga. Brusc asemenea probleme incetasera sa mai existe pentru Lili din moment ce nu mai avea decat o singura mana.

Viata noastra este vehiculul a ceva ce trebuie sa vina pe lume. Trupurile noastre ascund ceva care arde de nerabdare sa se nasca odata. In timp ce scria asta, lui Lili ii rasuna in urechi refrenul unei melodii care ii placuse cu cateva luni inainte – “What does that mean?”

1 Comments:

Blogger Just a girl said...

nu stiu sincer ce ne facem cu Lili.
am recitit azi..

12:37 p.m.  

Trimiteți un comentariu

<< Home