Balada unui greier mic

De ce simt unii oameni nevoia sa cerseasca afectiunea necunoscutilor? De ce sunt unii oameni atat de slabi si nesiguri incat nu sunt capabili sa faca un pas fara validare din partea unui strain? Oameni care isi incarca textele in care nu spun nimic cu sute de smiley-uri, ca sa mimeze incarcatura emotionala si tremuriciul pe care li-l provoaca un “:) ne vedem maine la un suc :* mersi ca iesi cu mine :X te pup >:D<". Oameni moi si firavi care gandesc si se exprima ca niste copii. Port-drapelele unei generatii de tineri singuri si tristi care, daca le spui ca sunt singuri si tristi, te scuipa cum ca cica "tenplm ca nu stii tu ce simt io ca tu n-ai sentimente si n-ai suflet si esti rau".

Aveam o prietena, sa-i spunem Flavia. Nu era din Bucuresti, parintii ei divortasera cu ani in urma, mama ei avea o slujba de cacat in oraselul ei de bastina, tatal ei devenise un strain. Flavia a venit la facultate aici si nu s-a mai dat dusa. Initial, i s-a parut ca s-a adaptat. Statea la camin si avea niste colege de camera cumsecade. Mai iesea cu ele la o cafea, mai iesea la o barfa. Facultatea mergea bine, isi gasise un job, totul era perfect. Apoi a cunoscut un barbat. Ce fraza tipica, de parca pentru orice femeie inceputul sfarsitului este intruchipat de un tip care vine, fute, distruge tot, fura tot ce n-a distrus si pleaca-n drumul lui cu o mare durere-n penis pentru viata ce-a distrus. Exista femei care gandesc asa. Au cuvantul “victima” insemnat in frunte cu fierul incins. Flavia nu gandea asa, l-a intalnit, l-a placut, a deschis bratele si l-a primit in camera ei, a deschis picioarele si l-a primit in inima ei. Normal ca pentru Flavia, ca pentru multe alte femei, inima si pizda sunt aproximativ acelasi lucru si nu se poate sa ai un barbat intr-o parte si sa nu-l ai si in cealalta pentru ca, la urma urmei, nici nu sunt asezate chiar asa departe una de cealalta, doar poti sa le atingi simultan pe amandoua si chiar si cu aceeasi mana daca te straduiesti putin sau ai mers pe la sala la viata ta. Putin mai tarziu s-a intamplat ceva ciudat. Brusc, sub curul tipului a crescut un cal alb si de jur imprejurul tipului a crescut uniforma de Fat-Frumos. Ulterior, tipul a capatat chipul tatalui pe care Flavia nu l-a avut niciodata si o alura de Mos Craciun. Avea raspuns la toate dorintele ei. Si avea o jucarie in pantaloni cu care Flavia se distra dupa ce bea o bere in vreun club. Pana la urma tot universul s-a estompat, prietenele au murit, familia a murit, job-ul a murit, totul a murit si a ramas loc in viata ei doar pentru El, un El hipertrofiat, maaaaare cat o zi de post, maaaaare cat un munte. Flavia nu vedea, nu stia si nici nu voia sa vada ori sa stie altceva in afara de el. El era singura ei sursa de validare. Ce validare? Ca nu era urata, ca nu era proasta, ca nu era grasa, ca nu crescuse cu traume pentru ca tatal ei nu o iubise, ca era normal sa n-aiba o alta viata in afara de putinele momente pe care le impartea cu el. Printul nostru, prins la ananghie, se cam cacase pe el pentru ca nu voia decat o relatie obisnuita. Da, tinea la ea, poate chiar o iubea, in felul lui, dar n-avea niciun chef nici s-o ia de nevasta, nici sa stea cu ea in casa, nici macar s-o vada non-stop. Si uite-asa a fost nevoit, intr-un final apoteotic, sa-i intoarca spatele Flaviei si s-o salute din mers. Drame, lacrimi, suspine, mesaje, telefoane, neintelegeri, furie, oftica si in cele din urma o resemnare calma.

Acum Flavia si-a facut blog si pune poze cu ea. Cauta pretendenti. Cerseste mila si atentie unor anonimi in cautare de consolare, de o ureche care s-o asculte, de un umar pe care sa planga. Se amageste ca are nevoie de “pansamente umane pentru rani emotionale” ca sa mearga mai departe, dar stie si ea foarte bine ca n-are vointa necesara sa invete ceva din toate astea si sa-i dea drumu’ inainte. Flavia n-a stiut niciodata sa iubeasca. Tot ce-a stiut a fost sa se intinda peste o viata de om ca o molusca mare, moale si sufocanta. Si pe viata aia de om a durut-o la papuci si i-a urat larevederedrumbun.