Sindromul Stendhal (III)

Am crezut dintotdeauna ca scrisul nu e altceva decat explozia unei acumulari aproape infinite de ganduri, senzatii, idei si sentimente, de iubiri si tradari, de minciuni, de prefacatorii, de lacrimi, sange si voma. In fiecare zi aduni din ce in ce mai multe, mai multi nervi, mai multe angoase, mai multe frustrari, mai multe spaime si pana la urma, intr-o zi, recipientul ala mic, inghesuit si spasmofilic care esti Tu explodeaza. Si cand se intampla asta, toate nenorocirile alea acumulate, digerate, filtrate, accentuate pe ici, pe colo, tot vartejul asta burlesc de lacrimi si fiere se va varsa din tine inapoi in lumea din care a venit si o va arde, o va distruge, o va cioparti cu brutalitatea concentrata a tuturor anilor in care toate alea s-au adunat in pieptul si in vintrele tale ca intr-o cutie a Pandorei reinventata. Si oamenilor le va placea la nebunie. Cititorilor. Oamenilor le place sa citeasca despre suferintele celorlalti, despre furia, durerea sau extazul lor pentru ca asta ii ajuta sa se detaseze de propriile lor vieti mizerabile in care nu se intampla niciodata nimic. Nu toata lumea stie sa acumuleze, sa stranga in el tot ceea ce vede, simte sau traieste la un moment dat, la mai multe momente date, toata viata lui de cacat. Majoritatea uita. A doua sau a treia zi, totul e o fotografie veche si ingalbenita. Dupa o saptamana, nici macar rama nu mai ramane. Oamenii obisnuiti vor sa sufere, vor sa planga, vor sa ejaculeze spontan de fericire, vor sa-si piarda cunostinta, sa adoarma beti si drogati si sa viseze la iubiri neimpartasite, vor sa incerce sa se sinucida si vor, in final, sa dea lumii ceea ce numai putini reusesc, in cele din urma, sa dea.

In timp ce scria toate astea, Lili se intreba daca e adevarat ce auzise la televizor, ca tampoanele interne nu sunt foarte sanatoase. Sesizase, fara indoiala, ironia fina a situatiei – ea incerca sa construiasca un univers, incerca sa mimeze divinitatea in paginile unei carti absolute cu care avea de gand sa seduca milioane de cititori, incerca sa sintetizeze in cuvinte experientele ei apocaliptice de pana atunci. Cacat, pana si Abaddon, in preaplinul cruzimii lui, nu simtea nici un sfert din bolboroseala vitriolica din intestinele lui Lili. Ea stia ca nimeni inainte ei nu scrisese ceva la fel de inaltator si, in acelasi timp, de abisal ca paginile pe care incepuse sa le insire. Toti inaintea ei scrisesera carti, dar numai si numai ea avea sa scrie Cartea. Si in tot acest timp, se gandea la tampoane. Ironie in adevaratul sens al cuvantului. Se pare ca universul, absolutul, eternitatea si infinitul se intalnesc, mai devreme sau mai tarziu, intr-o pizda. Eternul mister feminin?

In 1817 Stendhal a calatorit la Florenta. Coplesit de frumusetea orasului, de trecutul acestuia si de insemnatatea tuturor lucrurilor pe care le vedea in jur, Stendhal a ametit, i s-a facut greata si era cat pe ce sa lesine. De-atunci reactiile fizice de soc, de uimire, de extaz, de lesin, de spaima apoteotica si de eliberare aproape orgasmica pe care oamenii le au atunci cand admira o opera de arta, indiferent de forma ei, ca e pictura, ca e sculptura, ca e pagina scrisa, poarta numele de Sindromul Stendhal. Fiecare dintre noi s-a lasat la un moment dat coplesit de ceva. Fiecare dintre noi si-a lasat carnea sa vibreze in legea ei privind un tablou, ascultand o simfonie, citind o carte. Nu esti om daca nu te-au tradat sfincterele privind rasaritul de soare din Le Havre prin ochii lui Monet. Nu esti om daca nu ti-ai udat izmenele citind odiseea anticristului Nicolai Stavrogin. Sindromul Stendhal se manifesta permanent la oamenii care au ochi si urechi. Constructia ar parea inutila, daca nu imbecila, dar simplul fapt ca majoritatea poseda aceste organe pereche nu inseamna ca majoritatea sunt capabili sa le si foloseasca.

Oare avea cineva sa lesine citindu-mi cartea? Bineinteles, doar de-asta o scriu. Se va scrie timp de zeci de ani, poate chiar sute, despre oamenii care au lesinat citind-o, despre milioanele de atacuri de cord pe care le-a produs, despre miliardele de orgasme, despre sutele de mii de atacuri cerebrale, crize de epilepsie, atacuri de panica, tulburari de memorie. Schizofrenie. Valuri de crime si sinucideri. Apoi vor veni criticii, vor desfiinta ceva atat de carnal si visceral incat e imposibil sa fie arta. “Nu tot ce rastoarna paradigme are o valoare estetica intrinseca!”. Da, deja imi imaginez miile de pagini din revistele literare cu pretentii dedicate acestui subiect. De ce o carte in care cuvantul “pula” apare de 3172 de ori, cuvantul “voma” de 1945, “pizda” de 612 (nu sunt chiar asa de feminista, prefer pula), si in care alte si alte cuvinte asa-zis obscene apar de sute si mii de ori a putut sa revolutioneze nu o tara, o cultura sau o civilizatie, ci o lume intreaga? De ce nu ne-a dat tuturor prin cap sa luam un manunchi de valori si principii, ceea ce fiecare dintre noi pretuieste cel mai mult, ceea ce omul de rand inrameaza si venereaza? Si luand acest manunchi sa-l curatam de toate impuritatile, sa-l curatam, sa-l lustruim, sa-l purificam, sa-l absolutizam, sa-l transformam in ceva atat de curat, de drept, de minunat si de demn de adoratie cum nu s-a mai pomenit. Si apoi sa luam acest manunchi de o puritate dusa la angelism, “everything we hold dear”, cum ar spune englezul, si sa ne bagam pula-n el, sa-l aruncam in noroi, sa-l batjocorim, sa-l sodomizam si sa-l calcam in picioare.

Da, se gandea Lili, exact asta vor spune, asta vor scrie. Si, in secret, singuri in paturile lor, nu le va pasa de valoarea estetica discutabila, de valoarea artistica criticabila, nu vor da doi bani pe toate astea. Suna bine, arata bine, place, se vinde, pe cine dracu' intereseaza? Tot ceea ce ii deranjeaza e ca o femeie si-a bagat pula-n tot inaintea lor.