Bomba atomica la grupa mica

Imi plac copiii, in general, si nu sunt genul ciufut care sa strambe din nas la orice kinder care-i fuge printre maini si picioare. Dar exista un moment in infinitatea timpului si un loc in infinitatea spatiului in care urasc sincer si dezinteresat toti, dar absolut toti copiii – vineri seara, mecdonalds.

Vinerea seara la mec a momentul in care toti parintii se pare ca au convenit tacit sa-si scoata plozii la mec, sa le dea sa roada un hamburger si sa se joace cu o jucarie din happy meal. On a side note, intotdeauna mi s-a parut foarte amuzant ca pe ambalajele acelor jucarii scrie cu litere de-o schioapa varsta pentru care sunt indicate pentru ca sunt toxice daca le bagi in gura, dar pe mancare nu prea scrie niciodata cat e de toxica. Revenind, in fiecare vineri seara mec-ul e un templu al kinderilor. Consensul general tinde spre toleranta si spre acceptarea oricarui comportament, oricat de deviant ar fi. E un desfrau infantil derulat sub inaltul patronaj al acelui clovn sinistru pe care nu l-am suportat niciodata.

In ciuda acestei intelegeri parentale de a le oferi tuturor copiilor aceeasi distractie in acelasi timp, probabil cu gandul la posibilitatea incurajarii unei forme incipiente de socializare la nenorocitii aia mici, copiii n-au nicio treaba nici cu mancatul, nici cu vorbitul, nici cu jucatul. Timp de cateva ceasuri, sub privirile admirative, mandre si dragastoase ale ingrijitorilor neatenti care au uitat deschisa usa de la cusca si, implicit, le-au dat drumul in lume, nu fac altceva decat sa fuga dintr-o parte in alta si sa urle. Pe langa, prin sau peste tine. Pe langa, prin sau peste cafeaua ta, shake-ul tau, burger-ul tau, salata ta dietetica sau prietena ta. Nici nu se pune problema sa le spui ceva sau sa le atragi atentia, riscul de a-ti lua un chicken premiere cu extra maioneza direct intre ochi sau pe trenciul tau nou-nout e prea mare ca sa justifice efortul.

Si atunci ce-ti ramane de facut? E clar ca nu poti sa incepi sa urasti copiii pentru atata lucru si cu atat mai putin daca te gandesti ca e mai degraba o problema a parintilor care ii leaga de canapea in fata televizorului tot restul saptamanii. Nu prea ai de ales, incepi sa empatizezi un pic cu Michael Jackson si te gandesti ca, poate, lighioanele au nevoie de o corectie din cand in cand. Sau iti imaginezi clovnul violator sarind din gramada aia de bile colorate si racnind: “it’s not rape, it’s surprise sex!”. Sau incerci sa nu intinzi mana spre buzunarul in care tii cheile, briceagul sau alte obiecte contondente. Sau, si mai bine, iei un shake la pachet si te duci sa-l sorbi vizavi, in statia de 32, unde alte sute de cretini iti mananca zilele, calcandu-se si calcandu-te in picioare sa prinda tramvaiul care vine din minut in minut.