Karma Sutra

N-as putea niciodata sa scriu o carte. N-ar avea haz pentru nimeni. Toate personajele ar muri la prima pagina. Grasa cu palarie de gondolier ar fi prima. As ucide-o in chinuri groaznice in maxim 13 cuvinte. Cersetorul agresiv cu miros de mancare de bame i-ar urma soarta, la fel ca snobul care ridica degetul mic cand apuca o ceasca de ceai sau ca vanzatorul de la butic cu dintii patati in culori nedefinite. As putea sa inventez un milion de personaje, as naste de un milion de ori prin buricele degetelor care clampane nervoase pe tastatura. Vecini curiosi, vecini voyeuri, vecini care trag basini in lift, foste amante, foste iubite, mame, tati, unchi, matusi, grase cu palarii de gondolier, slabanoage in sarafane, platinate decoltate, tarfe drogate, alcoolici anonimi. I-as naste pe toti din varfurile degetelor si i-as omori apocaliptic pe prima pagina a cartii pe care n-o s-o scriu niciodata. I-as baga in scena scurt, pe toti gramada, i-as prezenta publicului, as implora, poate, cateva aplauze, dupa care i-as incuia pe toti in teatru si as da foc cladirii. Sau i-as trimite pe toti cu avionul la Palma de Mallorca si, in urmatorul paragraf, as prabusi avionul direct in mijlocul Mediteranei. Tragedie nationala, zero supravietuitori. Doar dintr-o platinata decoltata au ramas doua guguloaie de silicon care pluteau pe undeva intre Scylla si Caribda. In ultima instanta as putea chiar sa iau in serios un rol de demiurg si sa-i omor complet arbitrar, fara explicatii, fara regie, fara indicatii scenice. Ea este o adolescenta supraponderala si ii plac palariile de gondolier. Ea va muri la sfarsitul acestei propozitii. Iat-o, e moarta.

Nu ii detest ca genuri umane. Nu ma deranjeaza nici grasele, nici cersetorii, nici blondele si cu atat mai putin vecinii care trag basini in lift. Astia din urma sunt singurul motiv pentru care mananc, ocazional, fasole. Sunt concurentii mei si trebuie sa adopt o atitudine de invingator, ce mama dracu’! Doar ca nu-mi plac personajele pe care mi le imaginez. Nu sunt niciodata fericite, nu sunt niciodata roz. Atunci cand pot, nu vor, iar atunci cand vor, nu pot. Cum sa suport zile si nopti de gestatie spasmodica stiind ca o sa nasc impotenti, incapabili si curve? Sa le suporte cine-o vrea, cine are vocatia suferintei sau cine se multumeste cu putin. Asa ca-i avortez. Si scot omuleti neinceputi si neterminati, jumatati de masura si avortoni literari. Femei fara sfarcuri, vorba Alexandrei, barbati fara degete, copii cu malformatii si degenerescente care l-ar cutremura pana si pe doctorul Cutare care a castigat recent premiul pentru Cel Mai Tare Stomac Din Sistemul Sanitar De Pretutindeni. Il cheama Cutare Popescu, dar prietenii il alinta CMTSDSSDP, ca e mai scurt si le vine mai usor pe buze.

De-aia n-as putea fi decat un autor execrabil. Scriitor nu indraznesc sa ma numesc. As putea sa scriu, cel mult, brosuri de prezentare la ateliere de pompe funebre. Cred ca mi s-ar potrivi job-ul asta. Daca nu, macar o pagina despre sex intr-o revista glossy, e suficienta moarte si acolo ca sa satisfaca si cele mai mari exigente mortuare. Oricat de multe personaje as naste, intotdeauna voi putea, macar, in cel mai rau caz, sa bag o nota de subsol scurta si la obiect. Toate personajele pe care le-ati cunoscut pana acum sunt moarte incepand de...acum. Si suntem inca pe prima pagina.

Avem pe masa doua solutii. Sau incepem cartea direct cu pagina doi, sau renuntam cu totul la personaje. Prima varianta, culmea postmodernismului. A doua varianta, culmea banalitatii. De parca postmortemismul ar fi altceva decat banalitate. Asa ca, de dragul originalitatii, in eventualitatea in care o sa-mi fac de cap si o sa scriu o carte, o sa incep direct cu pagina doi si n-o sa am personaje. Eventual, oameni, dar personaje, in niciun caz. Ar putea fi distractiv.