Text scurt

Nu cred ca poate sa aiba cineva o idee mai proasta decat sa scrie o postfata la un roman care se numeste Femei. Citesti 300 si ceva de pagini, in esenta, despre femei. Curve sau nu, slabe sau grase, care se fut bine sau care se fut nasol. Citesti 300 si ceva de pagini intr-o mahmureala continua, la fel ca si personajul acestor pagini, la fel ca si autorul care le-a scris. Uneori razi cu pofta, alteori ti se scoala. Iar la sfarsit vine unu' care incepe sa-ti explice cum ar trebui sa ti se para cartea pe care tocmai ai terminat-o, cum ar trebui sa reactioneze creierul tau sau pula ta la ceea ce ai citit, cum ar trebui sa intelegi toate astea si cum ar trebui sa-l intelegi pe cretinul care le-a scris. Oricum, in principiu, o postfata e o idee proasta, indiferent dupa ce carte ar urma. O prefata e interesanta, e un preludiu, te pune in tema, te incita. O postfata e o tigara proasta dupa o partida reusita de sex (cazul fericit), sau o laba sictirita dupa un futai mizerabil (cazul frecvent intalnit in practica). Probabil ca acum, fiind vorba de femei, carti, sex si postfete, cineva s-ar putea intreba, perfect rezonabil, dealtfel, cat dintre parerile mele despre femei sunt de-adevaratelea ale mele si cat e imprumutat de la Bukowski. Probabil ca n-o sa stim niciodata.

Pe de-o parte, mai da-l dracu' pe Bukowski. Pe Martin Amis. Da-o-n pula mea pe Virginia Woolf. Si, cu atat mai mult, sa-i ia toti dracii si pe Joyce, si pe Chuck Palahniuk si, de ce nu, si pe Mailer. N-am nevoie sa ma invete ei ce pareri sa am, cum sa simt, cum sa traiesc, pe cine sa injur, pe cine sa fut si pe cine sa iubesc. Ce stiu ei? Insira sute de pagini de adjective, de portrete, de locuri si de timpuri. Astazi toata lumea vorbeste in verbe si adverbe. Astazi toata lumea alearga repede. Totul e tare. Toata lumea fute pe toata lumea. Verbe si adverbe care tin loc de idei, de ganduri, de senzatii. De organe si simturi.

Pe de alta parte, astia scriu carti, castiga premii. Oamenii ii adora. Toti astia sunt in stare sa redea in cuvinte lucruri pe care multa lume le simte, dar care nu pot fi traduse numai in verbe si adverbe, asa cum ne-am obisnuit. Se fac filme, se scriu cantece. Scriitorul nu mai e un erou obscur si anacronic, nu mai e un martir, nu mai e nici macar un tip mai deosebit. E vanzatorul de la butic, e betivul care doarme la tine pe scara. E ma-ta sau tac-tu. E omuletul ala de cacat cu care te compari tu mereu ca sa te amagesti ca nu esti un ratat absolut. Omuletul mai prost decat tine care te face sa te simti bine. Parerea lui e la fel de avizata ca a ta pentru ca, spre deosebire de ce se intampla acum 200 de ani, si el are aceeasi viata mizerabila ca si tine.

In principiu, textele lungi ma inhiba. In principiu, e distractiv sa urmaresti in actiune excrescenta pulsatila a sufletului nostru colectiv - paradigma zilelor noastre: orice fraza cu un vag iz misogin va fi combatuta aprig nu doar de hoardele de feministe nefutute, anima(liza)te de loialitatea fata de specia lor care, deloc surprinzator, le uraste, cat si de masculii aproape impotenti care pariaza pe sensibilitate si empatie pentru a-si baga in pat feministele de mai sus. Toate pentru un scop pe cat de nobil, pe atat de imbecil - indepartarea elementelor agitatoare care tulbura echilibrul social prin atitudinea lor discriminatorie. Nu-i asa ca suna ca din carti, leucocite spasmodice mici ce sunteti?!

Bukowski, ca tot vorbeam de el, a iubit femeia pana a crapat. A iubit-o pe masa din bucatarie, pe canapea, pe covor, ocazional in pat, in gura si in fund in egala masura. N-a discriminat niciodata. Probabil ca a fost cel mai mare iubitor de femei din cati mi-a fost data sa citesc pana acum. Probabil, spre disperarea noastra, a barbatilor, a fost printre putinii care, intre doua reprize de iubire si cateva pahare de tarie, a inteles femeile pe care le-a avut.

Doamne, da-mi putere, tarie si literatura proasta, ca sa nu transform blog-ul asta intr-unul despre sex.