In Utero

M. facuse eforturi disperate s-o uite. Iesea cu noi in oras mai des decat pana atunci si, surprinzator pentru toata lumea, avea initiativa, se ocupa de rezervari, cauta locuri noi in care nu mai fusesem pana atunci. Locuri parfumate si colorate cu bauturi noi si ospatarite simpatice. Era distractiv si am tinut-o asa cateva saptamani. M. se transformase radical. Dintr-un bautor de societate si un fumator introvertit devenise aproape alcoolic si fuma cu gesturi ample, generoase. Cineva mi-a spus la un moment dat ca atitudinea unui om se desprinde din detalii, dupa cum calca mai apasat, priveste inainte sau sufla fumul de tigara in sus. M. n-avusese niciodata astfel de gesturi. Cand o tinea de mana se uita la ea, mergea mai saltat, parca plutind, si abia daca fuma. Cand nu era cu ea privea mereu in jos si avea un mers molatec, de saltimbanc ranit la genunchi care sufera ca nu-si mai poate face jocul de glezne la justa lui valoare. Era dependent de ea, dar nu fusese niciodata capabil sa recunoasca asta, cel putin nu in fata noastra, indiferent cat ar fi baut. N-am stiut de ce se despartisera si nici nu ne-a tentat sa intrebam. Era prea multumiti ca grupul nostru de demult se reintregise. Ne lipsise M. Ne lipsisera glumele lui proaste, privirile parsive pe care le arunca femeilor care treceau pe langa noi pe strada, rasul lui strident. Modul aproape jenant de politicos in care vorbea cu toata lumea, de la portar la patron.

A durat cateva saptamani pana ce M. si-a dat seama ca nu mai poate continua in acelasi ritm si ca va trebui sa accepte fatalitatea – tocmai el, cel mai non-cliseistic personaj posibil, traise cliseul absolut si, mai mult, simtea nevoia acuta sa vorbeasca despre asta. Nu cred ca exista vreo definitie mai exacta a platitudinii decat discursul prozaic pe care s-a apucat sa mi-l recite la telefon intr-o joi. Incepuse cu teorii cum ca suferinta innobileaza spiritul, cum ca durerea da valoare existentei tale, ca te face uman, ca asa si pe dincolo. Bineinteles ca l-am bagat in pizda ma-sii si am inchis telefonul. M-a sunat din nou si mi-a zis sa iesim ca are sa-mi spuna ceva. Am iesit

Mi-a zis ca s-au iubit de-adevaratelea, fara declaratii ostentative, fara pipait in public si alte gesturi ieftine. S-au iubit intre patru pereti ai lor, chiar si atunci cand erau la cumparaturi, la teatru sau la scoala. Mi-a zis ca isi facusera planuri, ca incepusera sa-si construiasca un viitor impreuna. Se gandisera la tot, inclusiv cum o sa-si imparta sarcinile domestice. M-a bufnit rasul. Era ca intr-un film prost cu un logodnic tradat de o mireasa curva, cu un baiat naiv pacalit de o muiere ticaloasa. Imi parea rau de el. Mi-a zis ca rad ca prostu’. Am aprobat, in lipsa de altceva mai bun de facut.

In societatea contemporana obsedata de propria bunastare, de propria siguranta, in care individul ridica perseverent noi si noi ziduri pentru a se apara de ceilalti, ei renuntasera la astfel de conformisme stupide si li se paruse mai mult decat firesc sa renunte totodata si la prezervative. Era o proba de sinceritate. De parca ar fi putut sa-i simta minciunile palpitand in vaginul ei alunecos, de parca ar fi putut sa-i guste tradarea in sperma lui calda. M-am gandit la toate astea si aproape ca nici n-am auzit cand mi-a spus ca ramasese insarcinata. Pai bine, ba, boule, da’ nu v-a dat prin cap sa va pecetluiti juramantul de fidelitate cu anticonceptionale?! Ba da. Dar nu le-a luat. A vrut sa aiba copilul meu si l-a avut. L-a avut in ea. Il mai are? Nu. Am dus-o sa faca avort, m-am rugat de ea, am convins-o. Acum sunt fericitul tata al unui avorton. A vrut sa mi-l arate intr-un borcan. Am vomitat pe loc.

M. n-a mai putut sa dea ochii cu ea dupa aceea. De ea nu stiu, dar el, in sinea lui, si-a interzis sa faca asta. Poate din orgoliu masculin imbecil, poate de teama, poate pentru ca ii amintea de o mare greseala. Cert e ca nu i-a ramas din toata asta decat o singura idee. A iubit-o pret de un avort. L-a iubit pret de o moarte. Copilul lui nenascut, ceea ce ar fi putut fi, dar s-a vazut ucis de frica.

Fiecare moarte apasa asupra celor vii. Fiecare moarte apasa cu povara grea a complicitatii.