M. facuse eforturi disperate s-o uite. Iesea cu noi in oras mai des decat pana atunci si, surprinzator pentru toata lumea, avea initiativa, se ocupa de rezervari, cauta locuri noi in care nu mai fusesem pana atunci. Locuri parfumate si colorate cu bauturi noi si ospatarite simpatice. Era distractiv si am tinut-o asa cateva saptamani. M. se transformase radical. Dintr-un bautor de societate si un fumator introvertit devenise aproape alcoolic si fuma cu gesturi ample, generoase. Cineva mi-a spus la un moment dat ca atitudinea unui om se desprinde din detalii, dupa cum calca mai apasat, priveste inainte sau sufla fumul de tigara in sus. M. n-avusese niciodata astfel de gesturi. Cand o tinea de mana se uita la ea, mergea mai saltat, parca plutind, si abia daca fuma. Cand nu era cu ea privea mereu in jos si avea un mers molatec, de saltimbanc ranit la genunchi care sufera ca nu-si mai poate face jocul de glezne la justa lui valoare. Era dependent de ea, dar nu fusese niciodata capabil sa recunoasca asta, cel putin nu in fata noastra, indiferent cat ar fi baut. N-am stiut de ce se despartisera si nici nu ne-a tentat sa intrebam. Era prea multumiti ca grupul nostru de demult se reintregise. Ne lipsise M. Ne lipsisera glumele lui proaste, privirile parsive pe care le arunca femeilor care treceau pe langa noi pe strada, rasul lui strident. Modul aproape jenant de politicos in care vorbea cu toata lumea, de la portar la patron.
A durat cateva saptamani pana ce M. si-a dat seama ca nu mai poate continua in acelasi ritm si ca va trebui sa accepte fatalitatea – tocmai el, cel mai non-cliseistic personaj posibil, traise cliseul absolut si, mai mult, simtea nevoia acuta sa vorbeasca despre asta. Nu cred ca exista vreo definitie mai exacta a platitudinii decat discursul prozaic pe care s-a apucat sa mi-l recite la telefon intr-o joi. Incepuse cu teorii cum ca suferinta innobileaza spiritul, cum ca durerea da valoare existentei tale, ca te face uman, ca asa si pe dincolo. Bineinteles ca l-am bagat in pizda ma-sii si am inchis telefonul. M-a sunat din nou si mi-a zis sa iesim ca are sa-mi spuna ceva. Am iesit
Mi-a zis ca s-au iubit de-adevaratelea, fara declaratii ostentative, fara pipait in public si alte gesturi ieftine. S-au iubit intre patru pereti ai lor, chiar si atunci cand erau la cumparaturi, la teatru sau la scoala. Mi-a zis ca isi facusera planuri, ca incepusera sa-si construiasca un viitor impreuna. Se gandisera la tot, inclusiv cum o sa-si imparta sarcinile domestice. M-a bufnit rasul. Era ca intr-un film prost cu un logodnic tradat de o mireasa curva, cu un baiat naiv pacalit de o muiere ticaloasa. Imi parea rau de el. Mi-a zis ca rad ca prostu’. Am aprobat, in lipsa de altceva mai bun de facut.
In societatea contemporana obsedata de propria bunastare, de propria siguranta, in care individul ridica perseverent noi si noi ziduri pentru a se apara de ceilalti, ei renuntasera la astfel de conformisme stupide si li se paruse mai mult decat firesc sa renunte totodata si la prezervative. Era o proba de sinceritate. De parca ar fi putut sa-i simta minciunile palpitand in vaginul ei alunecos, de parca ar fi putut sa-i guste tradarea in sperma lui calda. M-am gandit la toate astea si aproape ca nici n-am auzit cand mi-a spus ca ramasese insarcinata. Pai bine, ba, boule, da’ nu v-a dat prin cap sa va pecetluiti juramantul de fidelitate cu anticonceptionale?! Ba da. Dar nu le-a luat. A vrut sa aiba copilul meu si l-a avut. L-a avut in ea. Il mai are? Nu. Am dus-o sa faca avort, m-am rugat de ea, am convins-o. Acum sunt fericitul tata al unui avorton. A vrut sa mi-l arate intr-un borcan. Am vomitat pe loc.
M. n-a mai putut sa dea ochii cu ea dupa aceea. De ea nu stiu, dar el, in sinea lui, si-a interzis sa faca asta. Poate din orgoliu masculin imbecil, poate de teama, poate pentru ca ii amintea de o mare greseala. Cert e ca nu i-a ramas din toata asta decat o singura idee. A iubit-o pret de un avort. L-a iubit pret de o moarte. Copilul lui nenascut, ceea ce ar fi putut fi, dar s-a vazut ucis de frica.
Fiecare moarte apasa asupra celor vii. Fiecare moarte apasa cu povara grea a complicitatii.
15 Comments:
Cunosti si povesti cu final fericit?
Nu zic ca astea nu sunt ok, scrii foarte frumos...dar atat de tragic...
Nu exista lumi roz si/sau oameni fericiti?
Si M. e fericit in felul lui. Nu cred ca imaginea fericirii e cea de la televizor - case cu gard alb, oameni care rad imbracati in roz, caini care iti aduc papucii si copii care te iubesc.
Stau la bloc, urasc rozul, n-am caine si viitorii mei copii or sa ma urasca. Dar sunt fericit.
Ca sa raspund pe scurt, nu, nu exista lumi roz si/sau oameni fericiti, iar daca ar exista, oricum nu mi-as dori asa ceva.
Nici eu nu cred in imaginea fericirii de la televizor si nu la asta m-am referit.
Cat despre roz, era o metafora.
Nu inteleg ce anume nu ti-ai dori...O lume roz sau sa fii un om fericit?
nu mi-as dori sa traiesc intr-o lume roz cu oameni fericiti. oamenii fericiti sunt plictisitori, sunt plati, zambesc cretin si au sprancenele pensate.
true story? sau macar inspirata din ceva?
conteaza?
suna cel putin ancorat in realitate undeva pe-acolo. sau poate sunt eu naiv. conteaza pt mine personal, in masura in care am auzit o groaza de povesti zilele astea (de fapt in ultimii doi ani) in care nu vedeam absolut niciun sambure de adevar (mi se pareau efectiv mult prea absurde) si care s-au dovedit, fiecare pe rand, a fi adevarate. si destul de greu de digerat. sunt curios how deep the rabbit hole goes in general...
in general, it only goes as deep as you want it to go. tot in general, daca o poveste e adevarata sau nu, n-ar trebui sa-ti altereze perceptia asupra acelei povesti.
ca sa fiu, in acelasi timp si in special, sincer cu tine, am sa-ti spun ca exista un sambure de adevar in povestea asta. ma indoiesc ca asta va da o alta valoare sau interpretare textului, dar n-ar fi fost prea politicos din partea mea sa nu-ti raspund. :)
Draga A...copiii tai nu au de ce sa te urasca. Gandesti la fel ca un gay frustrat si imi cer scuze de la toti membrii acestei comunitati (dragi mie intr-un mod ciudat). Exista draga oameni fericiti care nu sunt demni de dispret, care nu zambesc patetic si care nu au sprancene pensate. Tu pari baiet destupat asa si foarte frumos pui ganduri pe hartie, insa e ceva trist in fiecare poveste a ta. Asta e stilul dumitale, felicitari. But..wake up! Ai cat? 20-25 ani?! Oho..cat o sa mai descoperi dragul meu necunoscut..
IMHO fericirea nu duce la creatie. Multi din scriitorii mei favoriti au fost depresivi, au suferit traume si au scris ca urmare a experientelor acestora. Vad scrisul cumva ca in Steppenwolf al lui Hesse : un om care se insingureaza si care sufera.
Eu cel putin nu simt nevoia sa me exprim atunci cand sunt ocupat si fericit toata ziua.
Daca totul merge foarte bine nu simti nevoia de a schimba ceva. Daca nu vrei sa schimbi nimic, in tine sau in lume, nu scrii.
@numa' o fata
patetic nu inseamna ce crezi tu ca inseamna. eu nu sunt povestile mele. tu, din pacate, esti numa' o fata.
@silviu
sunt de acord. nu vreau sa spun ca e si cazul meu, dar, in principiu, ai dreptate.
ok. deci, ai putza mica.
wtf? povesti cu final fericit?! true story?! o duma vesela pe tema creatiei (btw, Steppenwolf nu are nici o legatura cu actul de creatie infaptuit in singuratete/ suferinta) si nu in ultimul rand "numa' o fata :))" care probabil ca joaca rolul pilduitor al parintelui care isi povatuieste fiul pe cale sa devina ratacitor... There's something rotten in Romania.
Sunt de-a dreptul uimita de cat unilateralism specific post-gandirii exista in lumea asta.
Cand esti psychological doormat/ moral support pentru oameni care trec prin situatii de genul celui descris, ti se pare ca viata lor a a devansat perceptiiile in care o incadrasesi cu 5 minute inainte sa stii. Not funny, not even close to it.
Woland, interesting storytelling. Si "draga", povesteste aici la lume, si despre questii monumental de plicticos de fericite :)
poate din cauza unei culpabilitati si a unui egoism bine centrat?
heh...
o poveste asa de fain spusa si totusi atat de intalnita in viata de zi cu zi.
Trimiteți un comentariu
<< Home