Acei oameni minunati si procentele lor zburatoare

Cred ca sunt deja vreo 3 saptamani de cand toata tara arde pe tema maririi cu 50% a salariilor profesorilor. Sigur ca oamenii au salarii mici, sigur ca lucreaza in conditii dificile, sigur ca au terminat o facultate, dar nu-si permit o haina buna, sigur ca un profesor rupt in cur n-are prestanta in fata elevilor, sigur ca e greu, e recesiune, dar e foame mare si vin alegerile si vorbim de un numar de voturi de ordinul sutelor de mii.

Dar in toata aceasta isterie a maririi bruste a salariilor unui numar foarte mare de oameni, dincolo de cuvinte grele gen "recesiune", "sustenabilitate", "campanie electorala", "sindicate", "pomana" si altele asemenea, raman cateva probleme pe care toata lumea le ignora, le evita sau, pur si simplu, nu le cunoaste.

De exemplu, nimeni nu spune ca nicio universitate din Romania nu se afla in topul celor mai bune 500 de universitati din lume. Nu vorbim de top 10, nici de top 50, ci tocmai de top 500 (cinci sute) si totusi nici macar o singura universitate romaneasca bine echipata cu acesti profesori romani de elita, dar prost platiti pentru aptitudinile lor fantastice, nu a reusit sa intre in clasament. Nimeni nu spune, pe aceeasi linie, ca in universitatile romanesti cercetarea, de exemplu, este la pamant. Internationalitatea, de exemplu, nu exista, iar singurii studenti straini care vin pe-aici sunt traficanti de arme sau de droguri din Ucraina, Bulgaria sau Republica Moldova. Manualele dupa care se invata in facultati tehnice, de exemplu, sunt aceleasi dupa care au invatat si parintii studentilor de astazi. Metodele moderne de predare, de exemplu, sunt fix zero, laboratoarele au materiale didactice vechi de zeci de ani, profesorii sunt complet inapti cand vine vorba sa utilizeze un videoproiector, un laptop sau orice alt instrument similar din contemporaneitate. De ce nu abordeaza nimeni chestiunile astea? De ce nu spune nimeni ca invatamantul romanesc este un sistem cu care aproape niciun student din aproape nicio tara nu ar vrea vreodata sa aiba vreo tangenta in timp ce milioane de tineri din toata lumea aspira sa studieze in SUA, in Anglia, in Germania sau in Franta?

Si ca tot vorbim de calitatea resursei umane din invatamant. De ce nu spune nimeni cam cati profesori din sistem au facut vreodata in viata lor vreun stagiu de perfectionare sau schimb de experienta in strainatate? Cam cati au fost invitati sa predea in licee sau universitati din strainatate? Cam cati au scris vreo lucrare sau au derulat vreun proiect de cercetare care sa le fi adus vreun premiu recunoscut la nivel international? Poate raspunsul n-o fi chiar "absolut niciunul", dar ma gandesc ca numarul e totusi extrem de mic.

Sunt multi care se bat cu pumnii in piept apropo de rezultatele elevilor si studentilor romani pe la concursuri internationale. De ce nu spune nimeni cati dintre acei tineri fac meditatii la materiile la care performeaza? De ce nu ii intreaba nimeni cam cat efort individual au investit in performantele lor si cam in ce masura simt ei ca datoreaza o parte din succesul lor profesorilor, scolii, sistemului sau Romaniei? Pentru ca nimeni nu vrea sa auda raspunsul, pentru ca nimanui nu-i place sa si-o ia la muie in cuvinte condescendente aruncate in scarba de un pusti care de-abia asteapta sa se urce in primul avion de Harvard.

Vorbim de meditatii. De ce nu se mira nimeni cum e posibil ca in toata tara sa nu fie nici macar cateva sute de profesori care sa plateasca impozite pe veniturile realizate din meditatii? Am terminat liceul la Mihai Viteazul in Bucuresti. Numaram pe degete profesorii care nu dadeau meditatii, indiferent de materia pe care o predau. Mai ales la nivel de liceu, cam orice materie poate sa fie necesara la o facultate sau alta. Plateam in clasa a 12-a 60 RON pe sedinta de meditatii la o anumita materie, in grupe de 2-3 elevi. Acum, acelasi cadru didactic, ia 70-80 RON pe sedinta, in grupe de 5 elevi. Nici nu vreau sa mai aduc vorba de situatia in care profesorul nu vine sa tina orele la scoala ca sa mai faca o sedinta de meditatii acasa si sa mai bage un ban in buzunar. Dar chiar facand abstractie de acest scenariu, sunt profesori care fac o industrie din chestia asta. 3 sedinte pe zi. 1200 RON pe zi. 24.000 RON pe luna. Si nu sunt deloc putini profesori care fac asta.

E rusinos sa ajungi sa bati la usa guvernului cerand salarii mai mari, cand tu cu nesimtire castigi o gramada de bani si nu platesti absolut nimic la buget. E degradant sa pretinzi solutii de la guvern, compasiune de la parinti, sprijin de la societatea civila, cand pe tine de doare-n pula de toti astia si faci evaziune fiscala la greu, sfidand pe toata lumea. Si e culmea magariei sa ajungi in situatia asta pentru ca iti ameninti elevii cu corigenta daca nu vin la meditatii, pentru ca iti bati joc de orele pe care le tii la scoala ca sa-ti determini elevii sa apeleze la ajutor particular ca sa ia BAC-ul sau sa intre la facultate. Dupa cum e de cacat sa faci liste cu ce-ti doresti de ziua ta pe care sa le prezinti elevilor la orele de dirigentie, e de cacat sa-ti obligi elevii sa cumpere cartile proaste pasamite scrise de tine, pe care de fapt le copiezi cu nesimtire de la altii.

Si tot de cacat e sa faci toate aceste lucruri de cacat si sa te prefaci ca ele nu exista atunci cand emiti pretentii de la toti cei de care iti bati joc atunci cand nu e an electoral si atunci cand nu simti mirosul sangelui unui guvern ranit, plin de prosti, ciolanari si oameni fara cuvant si fara onoare.

Dragoste in vremea recesiunii

Lui T. i-au trebuit vreo 20 de ani ca sa ajunga sa se indragosteasca de-adevaratelea de o femeie. Nu neaparat ca fusese vreun adolescent introvertit sau vreun tanar stangaci, banal si neinteresant pentru fete, dimpotriva, doar ca se astepta sa gaseasca un "el" in varianta feminina, ceea ce s-a dovedit a fi foarte dificil. Pana la urma, cand a fost sa fie, l-a lovit rau. Foarte rau. Se transformase, nu-l mai interesa nimic si nu-si mai dorea nimic in afara de "ea". O iubea cu fiecare celula si cu fiecare gand si cu fiecare tresarire. Nu exista spasm al trupului sau ori strafulgerare a imaginatiei sale care sa nu-l duca instantaneu cu gandul la ea. Dar, asa cum se intampla de multe ori, pe ea n-o durea nici macar in cur de T. sau de pasiunea lui. Probabil ca daca o luai putin mai tare, nici nu stia cine e sau de unde ar putea sa o cunoasca. Nici macar nu mai are importanta de unde-o cunostea. Cert e ca, dupa o vreme, T. si-a cam bagat pula in vorba aia cum ca "dragoste cu de-a sila nu se poate", a urmarit-o intr-o zi pana acasa, a intrat peste ea si si-a concretizat dragostea. "Tanara violata si supusa la perversiuni sexuale, apoi ucisa cu o brutalitate de neinchipuit" aveau sa spuna stirile de la ora 5 cateva zile mai tarziu. A omorat-o pentru ca nu suporta gandul ca ar mai putea-o iubi sau avea si altcineva. Banal, ar spune unii. Dar probabil ca nu e nimic banal in a-ti petrece tineretea iubind o curva care se crede prea buna pentru tine.

F. a avut noroc. Femeia pe care o iubea l-a iubit inapoi. O vreme. Asta pana cand obisnuinta si rutina i-au dat deoparte valul de indragosteala de peste ochi si vazut tot ce era de vazut la F. Punguta pe care o pastra mereu la el cu fire de par culese din peria cu care isi peria ea parul in fiecare seara a pus-o un pic pe ganduri. Nici macar perechile de bikini purtati sau fotografiile cu ea la dus pe care le-a gasit intre lucrurile lui n-au socat-o pe de-a-ntregul. Dar filmul s-a rupt cand a descoperit ca, de cateva ori pe luna, isi bea ceaiul de dimineata cu cateva picaturi din sangele ei menstrual. Nici macar n-a mai stat prin preajma sa afle cum il obtinea.

Doar M. a ales o cu totul abordare a problemelor. Beneficiind de aceeasi reciprocitate magnifica si inaltatoare a sentimentelor sale, isi tinea iubita in puf. In fiecare zi trandafiri sau bomboane, in fiecare noapte lumanari parfumate si bai cu spuma. Cadouri, bijuterii, parfumuri, weekenduri la munte, vacante la mare, tot tacamul. M. era cuprins de un romantism atat de efervescent incat nici macar n-a indraznit sa-i sugereze ca, poate, ar putea sa i-o mai ia si ea in gura din cand in cand. Sau sa-l lase sa i-o bage in fund. Sau ca ar putea sa faca sex in orice alt mod decat in pat, cu muzica in surdina, la lumina lumanarilor, cu el deasupra. Nu. Romantismul lui era absolut, respectul pentru ea era absolut, altruismul lui era absolut. Nu conta nimic in afara de ce isi dorea ea sau, de fapt, de ce credea el ca isi doreste ea. Pentru ca totul s-a terminat brusc cand a descoperit si el ca ea isi dorea de fapt sex in trei cu doi indivizi dubiosi care se inghesuiau sa intre amandoi odata in funduletul ei stramt.

Si stai si te intrebi, oare chiar merita iubirea tot ce crede lumea despre ea? Sau nu e nimic altceva decat o forma a unei obsesii care, daca ar avea alt obiect, iar nu o "reprezentanta a sexului frumos", ti-ar aduce un bilet de tratament la azilul de boli mintale?