Concluzii

Mai sunt vreo 3 luni si se termina. Facultatea. Departe inca de clipele spumoase in care diverse arame se dau pe diverse fete, e totusi un moment bun pentru niste concluzii.

Generatia careia acum cativa ani toata lumea ii plangea de mila numind-o "generatie de sacrificiu" a crescut si s-a transformat intr-un mutant social cu coate ascutite. Moralisti perfecti care nu rateaza nicio ocazie sa-ti dea la gioale, fiinte parsive care te mint cu zambetul pe buze, oameni de un egoism maniacal si de un snobism sinistru. O haita de twenty-somethings fara identitate, fara valori si fara individualitate, toti studenti la aceeasi facultate - la teatru.

In panteonul actorilor care se pregatesc sa ia viata in pula sau in piept gasesti toate mastile posibile.

Baiatul de familie buna, care si-a construit succesul pe numele, prieteniile si reputatia stramosilor, combinate cu propria lui vocatie scatofagica. La apogeu, cu sacii in caruta, nu mai da buna ziua nimanui care nu-i poate sprijini in vreun fel (de preferinta, pe sub tejghea) aspiratiile fabuloase. De-acolo, din turnul lui de fildes, lumea se vede mica si neinteresanta. Pentru ca daca nu poti sa arunci si tu o mistrie de mortar la temelia carierei mele stralucite, poti sa-mi sugi pula.

Fata imbogatita recent, postdecembrist, eventual, lipsita evident de gratia si modestia care vin la pachet cu averea de traditie, definitia egocentrismului si narcisismului, care isi terorizeaza anturajul cu discutii infinite despre genti si accesorii si a carei nelamurire profund existentiala este ce culoare vor avea chilotii pe care-i va purta la balul absolventilor. Un adevarat monument. Angoasele unuia, caterinca altuia.

Baiatul din sistem, cu mama si tata bine infipti in fotolii confortabile de piele, al carui viitor nu mai ascunde niciun mister, a carui existenta e lipsita de visuri, sperante sau indoieli pentru ca el a primit baremul de corectare inainte de foaia cu intrebari. Poate cel mai trist personaj dintre toate, se vede in fiecare dimineata cu un pas mai aproape de ceea ce altii i-au spus ca este viitorul lui de succes, in care isi va manca rafinat biscuitul cu caviar si, eventual, va da o muie plictisita fetei de mai sus.

Rebelul sau rebela, care detesta pe toata lumea, care e mai presus de mizeriile astea, care nu se lasa tras(a) la fund si care, ironic, priveste pe toata lumea de sus, la fel ca si cei dinainte. Doar ca din alte motive. Din boxele ei rasuna manele, in loc de Mozart, limba lui pipaie vodka, in loc de coniac frantuzesc. Si se mandreste cu asta. Discursul lui sau al ei e asezonat frecvent cu cate-o pula, o pizda sau un fut. E mai bun decat toti ceilalti pentru ca nu-i pasa de eticheta. E o vaca.

Pitipoanca si cocalarul, probabil ca n-au nevoie de vreo prezentare. Se casatoresc. Sau daca nu se casatoresc, oricum se vor iubi la infinit in dedicatii pe Taraf TV. 'nuff said.

Si-apoi sunt restul. Anonimii, amorfii, nestiutii, originalii, nerostitii. Incapabili sa-si construiasca o carcasa adecvata, sau satui de asa ceva. De luni pana vineri, poarta cravata. Sambata noaptea, fumeaza un joint, rad 4 beri si danseaza pe masa pana dimineata intr-o bodega obscura. "La rochereala".

Unul singur ne intereseaza in momentul asta, unul care si-a gasit jumatatea mai buna lipita de un stalp cromat, pierduta intre sticle goale de bere, amintiri si povesti cu "a fost odata". Unul care nu vrea altceva decat sa mai amane putin momentul cand va fi om mare, va fute numai misionar si va plati impozite. Unul care s-a saturat sa fie amabil pentru ca asa-i frumos, care vrea sa shinsteasca jin si sa se imprumute de tigari. Unul care prefera sa uite. Ploaia care va cadea, pacatele toate i le va spala.

Si ca vorbeam de concluzii. In 4 ani, am invatat un singurul lucru: tacerea e de aur. In rest, cum zicea acela, aproape tot se iarta, dar nimic nu se uita.

Iar s-a intors

Nu exista realitate. Fiecare dintre noi este arhitectul propriei lui realitati. Nu exista pizda, exista pizda lirica, trista, cubista sau corporatista. Pizda ta, a altuia, a alteia, a nimanui sau a tuturor. Nu exista nimic, fiecare om are o viata si-o realitate, care nu coincid decat ocazional, si orice pe lumea asta se poate face contra cinzeci de mii, o tuica si-un sut in cur.

Iar s-a intors.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea cand m-am trezit blocat intr-o bucla temporala. Poate de la alcool, poate de la spaima, poate de la ce sau cat am fumat. Te trezesti, iti repeti in minte planurile, suc sau cafea, film, poate sex, poate macar un sarut, detalii peste detalii de care te mai despart doar cateva ore. O sa fie cu baloane si vata de zahar si artificii, cum era cand erai mic si anticiparea te omora. O sa fie si cu transpiratie, fluid vaginal si saliva, daca stii sa ceri frumos. Apoi o suni. Si descoperi ca mama ei tocmai a fost ucisa cu 32 de lovituri de topor in cap de o gasca de negri ucigasi din Uganda, ca de unde altundeva ar putea sa provina 32 de negri ucigasi. Sau ca tatal ei tocmai a aruncat-o pe maica-sa de pe bloc si apoi s-a sinucis cu salbaticie administrandu-si o doza fatala de moarte. Sau ambele. Drama. Si, cumva, ramai prost cu telefonul in mana, te balbai, inghiti in sec, te simti complet nefolositor umanitatii, inchizi si constati. Ca n-ai cu cine sa bei un suc in seara aia.

Iar s-a intors.

Te trezesti si te duci la scoala, intr-un loc teoretic sigur, calm si linistit unde oamenii sunt inepti si ingusti si de-a dreptul cretini. Atat de cretini incat uneori nici nu mai trebuie sa-ti porti masca, oricum nu-si bate nimeni capul sa te cunoasca sau sa inteleaga cine esti, de unde vii si incotro te indrepti. Si la fel de brusc te trezesti ca astazi ti s-a oferit posibilitatea sa alegi, sa iei o decizie. In spatele usii numarul 1 avem pragmatismul nostru cel de toate zilele care ne ajuta sa ne rezolvam problemele cu maxima durere in cur pentru elementele sau victimele colaterale. In spatele usii numarul 2 avem un acces apocaliptic de orgoliu care nu prea ne da voie sa ne lasam scuipati in freza de dragul pragmatismului. Si uite-asa, pentru prima data, scoala te pune fata cu reactiunea si cu niste hotarari adevarate despre lucruri adevarate. Adevarate in realitatea ta, evident. Aceeasi realitate in care n-ai cu cine sa bei un suc in seara aia.

Iar s-a intors.

Te trezesti cu lume multa in jur, o cola si-un hamburger in fata. Si vorbesti mult si repede si gesticulezi si povestesti si incerci sa umpli cu ceva fiecare secunda de tacere stanjenitoare. Pentru ca, daca ar exista secunda aia de tacere, fiecare ar avea timp sa-si dea seama ca nu stie nimic despre persoana care mesteca in scarba o salata de partea cealalta a mesei. Desi isi povestesc totul si rad unul la glumele altuia de cateva ore. Pe urma te ridici, rostesti politeturile de rigoare, pleci sa te intalnesti cu alti oameni multi care vorbesc repede, dar cu ei tacerea nu se mai lasa umpluta asa usor. Nu se umple decat cu fum tras si tinut strans in parcarea in care, cu multi ani in urma, te ascundeai de directoarea dementa care voia sa te prinda fumand, sa te parasca maica-tii si diriga-tii si, eventual, sa-ti scada nota la purtare, golanule care esti. Si nici n-ai cu cine sa bei un suc in seara aia.

Iar s-a intors.

Esentialul este ca esti inconjurat de sute si mii de oameni care se invart repede repede in jurul tau, mai-mai sa te ameteasca. Si, cu toate astea, n-ai niciodata cu cine sa bei un suc.