New Year's Resolution

Ultimul text pe anul asta. Daca ma intreaba cineva acum de cat timp am blog-ul asta, n-as putea sa dau un raspuns. Doar ca azi, spre deosebire de toate celelalte zile de pana acum, am senzatia ca il am de mult timp. Am stat si m-am gandit in ultimele zile cat sens ar avea sa va consum 10 minute din viata in felul in care urmeaza sa o fac. N-am reusit inca sa gasesc un raspuns, dar cred ca am vrut de mult timp sa scriu anumite lucruri si asta e un moment cel putin la fel de bun ca oricare altul ca s-o fac.

Starea vremii a fost de ambitie nemasurata cu scurte reprize de sacrificiu total pentru orgolii nesatule.

E gresit sa imprumuti cuvintele altora ca sa te exprimi pe tine insuti? In fond, nu copiezi idei, nu imiti, dar sunt cuvinte spuse de altii in care te afli pe tine asa cum nu te-ai aflat decat rareori in propriile tale cuvinte. Cauti scuze. Sunt un constructor prost, in general, chiar daca ultimele cateva luni din viata mea ar putea contrazice asta. Am cautat tot anul un paradis pret-a-porter. Ma prefac ca mi-e lene sa-mi construiesc propriul meu paradis, ca nu sunt suficient de motivat sa fac asta sau ca pur si simplu nu pot, dar adevarul e ca mi-e teama sa incerc pentru ca exista o probabilitate rezonabila sa esuez lamentabil. Vreau un paradis la pachet, un Xanadu numai al meu, locul perfect intr-o lume imperfecta in care sa stau si sa-mi mestec perfectiunea mea proprie si personala. Si, esential, vreau sa-l cumpar din Cora. Sau din Carrefour. "If we can but sidestep the 100 million years production process, we can corner this market once again!".

Starea vremii e zambitoare, urmata de succes pe toata linia.

In momentul asta, pentru prima data in ceva vreme, mi-e realmente bine. Oare o sa tina?

Starea vremii va fi cetoasa, cu averse de fericire si crize intempestive.

De la anul urmator nu-mi doresc decat sa fiu sanatos pentru ca, asa cum observa un prieten acum vreo doua saptamani, de toate celelalte chestii se pare ca pot sa ma ocup si singur. Daca ar fi sa-mi propun sa fac ceva in mod special la anul, ar fi sa ma las de fumat, sa lucrez aici, sa fac fericita pe cineva anume si, daca nu cer deja prea mult, un kil de portocale. Sper ca anul urmator sa va aduca fiecaruia dintre voi fix ceea ce va doriti. Sper sa reusiti sa ignorati calitatea literara indoielnica a acestui text. Si mai sper ca, macar acum, sa ne fie bine tuturor.

We're the middle children of history. No purpose or place. We have no Great War, no Great Depression. Our Great War is a spiritual war. Our Great Depression is our lives.

Post-Orgasmic Chill

N-are neaparat legatura cu Skunk Anansie, dar e exact starea pe care o am acum. S-a consumat inca un Craciun, inca o frenezie extatica a cumparaturilor ne-a ridicat parul de pe ceafa, orasul a fost complet blocat timp de doua zile apoi complet pustiu timp de alte doua zile, s-a repetat cap-coada acelasi ritual hipnotic, desi agresiv, din fiecare iarna.

M-am simtit mereu incapabil sa fac ceva in perioada asta. Ceva, orice. Am mancat mult, am baut mult, am fumat mult si atat. Ca-n vacanta. Am descoperit, daca mai era nevoie, ca televiziunea nu e o scoala, ca imi place sa ma plimb seara prin ceata desi imi face foarte rau, ca vecinilor mei nu le plac oamenii care se opresc in mijlocul strazii cu o tigara atarnand in coltul gurii si incearca sa ghiceasca prin ceata contururile caselor, ca familiile numeroase sunt mai distractive decat restul.

Constructorii au niste superstitii foarte ciudate. Uneori zidesc biblii in peretii caselor. Alteori se semneaza sau lasa alte mesaje pe pereti inainte sa lipeasca tapetul. Crezi ca daca dai o fuga pana in baie si smulgi cateva placi de faianta ai putea gasi un fragment din viata tipului care a lipit-o acolo? Ce sanse sunt ca faiantarul tau sa fi avut ceva de spus, ceva de lasat in urma pentru posteritate? Te duci sa te uiti? Aberant paragraf, nu?

De ce faci tot ceea ce faci? Pentru bani? Self-improvement? Ca sa impresionezi gagici? Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa fii nemuritor? Not in the "Duncan McLeod" sense of the word, in the "Albert Einstein" sense of the word. Ai zice ca cine n-a auzit de Einstein e un tampit. Un om lipsit de cea mai vaga urma de cultura. De ce? Pentru ca Einstein si-a castigat nemurirea, privilegiul ca numele lui sa se afle pe buzele tuturor chiar si la zeci de ani de la moartea lui, iar noi ne-am castigat dreptul de a-i face cretini pe cei care n-au auzit de el. Prin faptul ca stim cine e si ce vrea Albert Einstein, suntem cu atat mai buni fata de ceilalti care nu stiu. Right? Wrong? Vrei sa fii ca el intr-o buna zi? Vrei ca un copil sa-si ia un sut in cur de la colegii lui de clasa pentru ca n-a auzit de tine? Vrei ca o femeie sa fie parasita de sotul ei pentru ca habar n-are cine esti si ce faci? In cazul asta, bombonel, "Good morning, starshine, the Earth says hello!".

And a Merry Christmas to you, too.

Birthday

This is what I got. The prettiest phone ever. *drools* Happy Birthday to me!

Message for the nation

Azi e ziua lui, ziua lui, ziua cui? La multi ani, sa traiesc, astea.

de iarna

Zilele astea toata lumea scrie despre Bucuresti. Despre Bucurestiul lor, al nostru, al vostru, al tuturor si al nimanui. M-am gandit cum i s-ar parea lui Lili Bucurestiul asta de azi, in care ninge cum n-a mai nins de ceva vreme. I s-ar parea la fel ca in fiecare an, probabil. Aglomerat, isteric, murdar, agitat. Ieri l-am vazut pe Moisescu la Apropo TV cu un tricou pe care scria ceva gen "Vin sarbatorile, nu razboiul - cumparaturi pasnice". Ar fi de cacat sa insist pe tema asta.

Ultimul Craciun cu zapada de-adevaratelea pe care mi-l amintesc s-a intamplat acum vreo 7 ani, in iarna in care mi-am luat buletinul. Am umblat dupa el printr-un viscol de nedescris. Restul au fost pete de culoare, icnete si geamuri sparte. Nimic spectaculos.

Intotdeauna mi s-a parut ca Bucurestiul este Romania in mic. Un oras cu de toate, cate putin din tot (totusi, exista si o bodega care se numeste "Putin din Tot", pe langa Foisorul de Foc), cu praf, cu haos, cu agitatie. Cu puls. Bucurestiul meu nu s-a schimbat chiar atat de mult de cand eram copil. Bucurestiul de azi are Bamboo si Plaza si Movieplex si patinoar in Drumul Taberei si borduri noi si metrouri noi si tramvaie noi si blocuri roz si vile inghesuite. Bucurestiul de-atunci avea doar mirosul ranced al unor vremuri pe care incerca din rasputeri sa le uite. A ales ca varianta rapida ingroparea sub inox si sticla. Ce mod mai usor si mai rapid de a scapa de duhoarea cozilor la lapte, painii pe cartela, gloantelor din 21-22, furtunelor hidraulice din iunie decat sa le dosesti repede sub un morman de zgarie-nori care nici macar nu zgarie norii, doar ii ciupesc un pic de burta? Diversiunea estetica pusa la cale de imagologii de Bucuresti s-a intamplat doar in imaginatia noastra. Oamenii n-au vrut sa ne bombardeze cu urat, erau pur si simplu prosti. Dar anii au trecut, productivitatea a crescut si acum fiecare dintre noi munceste cu drag si spor intr-un mastodont din asta translucid si se refugiaza acasa in mica lui enclava de rebeliune.

Folosind exemplul cel mai la indemana, respectiv eu, dincolo de plusurile mari de tot ale Bucurestiului, care merg de la faptul ca aici inca (mai) exista viata culturala pana la faptul ca aici gasesti mereu de toate, exista un mare minus. Estetica uratului era o notiune misto la vremea ei, dar nu-si gaseste locul aici. Bucurestiul e un oras care, o data cu tonurile de gri specific comuniste (blocuri, strazi, chipuri, ochi), a pierdut si tonurile de gri atat de necesare unui oras frumos (zone care sa nu fie nici gramezi de moloz, nici cutii de chibrituri comuniste, nici uriasi de inox - zone care sa respinga extremele si sa fie pur si simplu placute). In acest minus se traduce o problema. Cine sunt eu de fapt? Corporatistul fitos la costum si cravata care munceste toata ziua in dosul unor geamuri enorme? Studentul blazat care pierde vremea intr-o facultate care sta sa-i cada in cap? Tanarul haios care-si consuma inhibitiile intr-un apartament cu 3 camere standard? Cine suntem noi de fapt? Suntem obligati sa mergem in fiecare zi in locuri atat de diferite incat pentru fiecare dintre ele ne trebuie o alta masca. Sa nu fim deplasati, sa ne integram. La urma urmei, cand esti doar tu cu tine, esti sigur ca ti-ai dat jos toate mastile?

Nu, nu e despre Lili

Am de raspuns la niste intrebari puse de Vlad.

1. Ce bloguri citesti?

Zilnic ma uit la Muffin, Gogu, Alexandra si Andra. La restul din roll, din cand in cand.

2. Care e numele tau adevarat?

Alex

3. Mai ai alte bloguri? Care?

Da. O melodie pe zi. Am scris, la un moment dat, si pe bookblog. I'm sorry i quit.

4. Ce-ai vrea sa vezi pe netul romanesc?

Filme porno cu Elena Basescu. Sunt sigur ca exista.

5. Ce parere ai despre lepse?

La primesc, dar nu le dau mai departe.

6. Numeste 3 bloguri “stralucite” si 3 bloguri “idioate”

Nu exista nici bloguri stralucite, nici bloguri idioate. Exista bloguri care iti plac si care nu. Imi place cum scrie Alexandra, Gogu ma face sa rad, Zoso ma plictiseste, Fantasya ma oripileaza.

7. sare/zahar ?

Zahar

8. paine alba/paine neagra ?

Neagra

9. Te incalzeste cu ceva faptul ca Basescu a facut nustiuce ?

Nici macar caloriferul nu ma mai incalzeste, darmite el.

Idoli

Sa fie oare ceva defect cu oamenii care considera, in acelasi timp, ca Nicolae Ceausescu este cel mai bun si cel mai rau lider politic al ultimului secol? Nu cred. Vorba Adei Milea, Ceausescu n-a murit, istoria ne-a pacalit.

Apropo, am mintit zilele trecute, Lili exista. O sa va povestesc despre ea. Ea nu l-ar fi idolatrizat pe Ceausescu.

Lili

Urasc sarbatorile, luna cadourilor, goana dupa fel de fel de nimicuri nefolositoare pe care de-abia asteptam sa le impachetam in folii si funde si pungi si fel de fel ca sa crestem adrenalina destinatarului si sa provocam frustrari inutile prin ruperea unghiilor in ambalajele excesive. Urasc curiozitatea agonizanta “da’ eu ce primesc?”, urasc sa fiu cantarit si masurat in cadouri, in etichete, in numarul de funde, in calitatea felicitarii. In orginalitatea sms-ului. Dar astea sunt lucruri stiute.

M-am gandit, pe vremea cand inca imi placeau sarbatorile, ce mi-as dori cel mai mult si cel mai mult sa primesc de Craciun. In anul in care am primit o bicicleta, visam la o masinuta. In anul in care am primit un trenulet, visam la o pereche de adidasi. In anul in care am primit un telefon, visam la un parfum. Si asa mai departe. Pana intr-un an cand mi-am dorit sa primesc un aparat de citit ganduri. Mai conteaza ce-am primit in anul ala? E destul de clar ca n-am primit ceea ce imi doream.

Ideea evoluase din imaginatia bolnava si hiper-hormonizata a adolescentului din mine, care isi dorise, la un moment dat, un aparat de vazut prin haine. Eram satul sa vad toata vara gagici care lasau sa se vada tot mai putin ceea ce ma interesa pe mine. Partea proasta a fost ca, fiind atat de mult pana la Craciun, ideea a avut timp sa sufere malformatii, alteratii si altercatii si, in cele din urma, aparatul de citit ganduri a fost tot ce-am putut sa produc. Acum ma gandesc ca mi-ar fi chiar mai util decat mi-ar fi fost atunci.

Sunt anumite diferente intre anumiti oameni pe care nu le poti descoperi altfel decat daca le citesti gandurile. Exista barbati si baieti care mimeaza barbatia. Exista femei si fetite care mimeaza feminitatea. Exista oameni si exista tarani aglomerati si pizde proaste care mimeaza omenia. Exista patrioti si exista fomisti care mimeaza patriotismul. Exista artisti si exista sculeri-matriteri care mimeaza imaginatia. Traim intr-o lume plina de oameni care mimeaza tot. Orgasme, lacrimi, emotii, nerabdare, puls, stres, panica, dragoste. Toata lumea mimeaza. Si tot ceea ce se mimeaza, se aseaza in cuvinte frumoase, in pagini de haifaiv, in lucruri perfecte, in atmosfere incinse, in poze regizate, in melodii la moda. Tot ceea ce ne place, la un nivel absolut superficial, este tot ceea ce nu exista.

Pune un om sa-ti descrie un alt om. O sa inceapa cu hainele. Pune-l sa-ti descrie un loc. O sa inceapa cu adresa. Pune-l sa-ti descrie un moment misto din viata lui. O sa inceapa cu cat a baut inainte.

Am stat vreo doua zile sa scot textul asta din mine sub o forma oarecare, orice, numai cuvinte sa fie, sa iasa si sa curga si sa se duca-n pizda ma-sii ca sa pot sa ma mai gandesc si la altceva. N-am gasit inca o traducere rezonabila pentru “disturbed people”, dar sunt oamenii mei preferati. Toate diferentele de mai sus se reduc la una singura. De-o parte a unei oglinzi avem the disturbed people si oamenii normali. De partea celalalta a oglinzii, realitatea. “Oamenii” sunt normali, oamenii sunt disturbed. Deranjati. Deranjanti. Altfel. N-am gasit nici vreo explicatie pentru faptul ca sunt posesiv cu oamenii si nu simt mai mult de o scarbita plictisita combinata cu o indiferenta acra pentru “oameni”. Poate totul e din cauza ca sunt foarte egoist, sau poate mi se pare. Cand era sa dau la facultate, invatam la gramatica urmatoarea fraza: exista oameni si oameni. Structuri complicate, analize destepte, multe chestii subintelese pe-acolo. Nu cred ca erau subintelese, de fapt, decat vreo doua ghilimele. Plus minus.

Si mai aveam o problema. Cat de ingrijorator ar trebui sa mi se para faptul ca viata mea e concentrata precum cubul Knorr in arhiva mea de messenger? De Craciun mi-as dori o arhiva mai mare in care sa incap cu totul.

Cine e Lili? Lili nu exista, e doar un produs al imaginatiei mele.

Shock and Awe

Dupa ce s-a intamplat aseara in centru, cand cu beculetele si bradul si mortii ma-sii, am crezut ca incep sa-mi fac o idee despre ce inseamna sa fii cu adevarat imbecil pe lumea asta. Azi a fost o zi ca oricare alta, pana acum 5 minute. Acum 5 minute am descoperit asta, prin mila si gratia Muffinei si a lui nea Gogu. Chit ca suna vag pleonastic, nu pot sa am alta reactie - pizda proasta.