Armata-i antifunk

Am vrut sa scriu ceva inteligent si plin de continut despre lipsa de respect a profesorilor care nu vin sa-si tina cursurile si seminarele fata de timpul si efortul de a fi prezenti al studentilor. Sau despre prostia pura de care dau dovada trei sferturi din soferii din Bucuresti atunci cand trec pe galben, se opresc in mijlocul intersectiei si blocheaza cateva sute de alti soferi timp de multe minute. Sau despre cum Monica a fost filmata sugandu-i-o lui Iri intr-un restaurant (a durat vreo 7 minute - se tine bine mosu'). Sau despre cum maine reintru in campul muncii, de data asta definitiv. Sau despre cum am descoperit ca Saptamana Financiara este singura publicatie a trustului voiculescian care merita citita. Sau despre cum mi-am petrecut sfarsitul lumii.

Dar mi-am adus aminte de cateva faze pe care le-am trait acum cativa ani cand m-au chemat la recrutare si m-a bufnit rasul prea tare ca sa ma mai pot concentra la asa ceva. Noroc ca nu ne mai obliga nimeni sa servim glia stramoseasca, plini de mandrie, ardoare, sarg si daruire.

Balada unui greier mic

De ce simt unii oameni nevoia sa cerseasca afectiunea necunoscutilor? De ce sunt unii oameni atat de slabi si nesiguri incat nu sunt capabili sa faca un pas fara validare din partea unui strain? Oameni care isi incarca textele in care nu spun nimic cu sute de smiley-uri, ca sa mimeze incarcatura emotionala si tremuriciul pe care li-l provoaca un “:) ne vedem maine la un suc :* mersi ca iesi cu mine :X te pup >:D<". Oameni moi si firavi care gandesc si se exprima ca niste copii. Port-drapelele unei generatii de tineri singuri si tristi care, daca le spui ca sunt singuri si tristi, te scuipa cum ca cica "tenplm ca nu stii tu ce simt io ca tu n-ai sentimente si n-ai suflet si esti rau".

Aveam o prietena, sa-i spunem Flavia. Nu era din Bucuresti, parintii ei divortasera cu ani in urma, mama ei avea o slujba de cacat in oraselul ei de bastina, tatal ei devenise un strain. Flavia a venit la facultate aici si nu s-a mai dat dusa. Initial, i s-a parut ca s-a adaptat. Statea la camin si avea niste colege de camera cumsecade. Mai iesea cu ele la o cafea, mai iesea la o barfa. Facultatea mergea bine, isi gasise un job, totul era perfect. Apoi a cunoscut un barbat. Ce fraza tipica, de parca pentru orice femeie inceputul sfarsitului este intruchipat de un tip care vine, fute, distruge tot, fura tot ce n-a distrus si pleaca-n drumul lui cu o mare durere-n penis pentru viata ce-a distrus. Exista femei care gandesc asa. Au cuvantul “victima” insemnat in frunte cu fierul incins. Flavia nu gandea asa, l-a intalnit, l-a placut, a deschis bratele si l-a primit in camera ei, a deschis picioarele si l-a primit in inima ei. Normal ca pentru Flavia, ca pentru multe alte femei, inima si pizda sunt aproximativ acelasi lucru si nu se poate sa ai un barbat intr-o parte si sa nu-l ai si in cealalta pentru ca, la urma urmei, nici nu sunt asezate chiar asa departe una de cealalta, doar poti sa le atingi simultan pe amandoua si chiar si cu aceeasi mana daca te straduiesti putin sau ai mers pe la sala la viata ta. Putin mai tarziu s-a intamplat ceva ciudat. Brusc, sub curul tipului a crescut un cal alb si de jur imprejurul tipului a crescut uniforma de Fat-Frumos. Ulterior, tipul a capatat chipul tatalui pe care Flavia nu l-a avut niciodata si o alura de Mos Craciun. Avea raspuns la toate dorintele ei. Si avea o jucarie in pantaloni cu care Flavia se distra dupa ce bea o bere in vreun club. Pana la urma tot universul s-a estompat, prietenele au murit, familia a murit, job-ul a murit, totul a murit si a ramas loc in viata ei doar pentru El, un El hipertrofiat, maaaaare cat o zi de post, maaaaare cat un munte. Flavia nu vedea, nu stia si nici nu voia sa vada ori sa stie altceva in afara de el. El era singura ei sursa de validare. Ce validare? Ca nu era urata, ca nu era proasta, ca nu era grasa, ca nu crescuse cu traume pentru ca tatal ei nu o iubise, ca era normal sa n-aiba o alta viata in afara de putinele momente pe care le impartea cu el. Printul nostru, prins la ananghie, se cam cacase pe el pentru ca nu voia decat o relatie obisnuita. Da, tinea la ea, poate chiar o iubea, in felul lui, dar n-avea niciun chef nici s-o ia de nevasta, nici sa stea cu ea in casa, nici macar s-o vada non-stop. Si uite-asa a fost nevoit, intr-un final apoteotic, sa-i intoarca spatele Flaviei si s-o salute din mers. Drame, lacrimi, suspine, mesaje, telefoane, neintelegeri, furie, oftica si in cele din urma o resemnare calma.

Acum Flavia si-a facut blog si pune poze cu ea. Cauta pretendenti. Cerseste mila si atentie unor anonimi in cautare de consolare, de o ureche care s-o asculte, de un umar pe care sa planga. Se amageste ca are nevoie de “pansamente umane pentru rani emotionale” ca sa mearga mai departe, dar stie si ea foarte bine ca n-are vointa necesara sa invete ceva din toate astea si sa-i dea drumu’ inainte. Flavia n-a stiut niciodata sa iubeasca. Tot ce-a stiut a fost sa se intinda peste o viata de om ca o molusca mare, moale si sufocanta. Si pe viata aia de om a durut-o la papuci si i-a urat larevederedrumbun.

Like there's no tomorrow...

Nu e nevoie sa comiti, practic, actul sinuciderii. Sa-ti iei viata. E oricum redundant daca stai sa te gandesti ca pana in momentul acela oricum te porti ca un sinucigas. Cum se poarta un sinucigas? Avem exemple concrete. Unii le-ar zice adolescenti frustrati. Copii blazati, copii tembeli. Copii pe care nu-i mai misca nimic. Nu sunt. Sunt pur si simplu oameni gata oricand sa traga linie pentru ca, li se pare lor, nu mai au nimic de pierdut si nimeni nu le va simti lipsa. Doar ca n-o fac. Cel mai probabil, din comoditate.

Ciorapel are 16 ani si este lesbiana. Cel putin la nivel declarativ. I se spune asa pentru ca se lipeste de tine si iti tine de cald. La fel ca un ciorap. Ciorapel este lesbiana pentru ca si colega ei de banca este lesbiana. Ambele sunt eleve la un liceu cu pretentii despre care s-ar putea spune ca este suficient de conservator incat sa descurajeze manifestarile publice de lesbianism. Ciorapel isi mai saruta, totusi, din cand in cand, colega ei de banca, pe cate un coridor. Ambele au pretentia ca sunt originale. La un moment dat Ciorapel s-a confruntat cu acea dilema infinita specifica barbatilor heterosexuali – should I eat pussy? Pusa fata in fata cu pasarica pofticioasa a colegei ei de banca, Ciorapel si-a trait spontan revelatia rezervata ei pentru aceasta existenta si si-a dat seama ca nu e de ea. Acum nimeni n-o mai iubeste, toata lumea o barfeste sau o arata cu degetul si nici macar nu mai e originala.

Sifon are 17 ani si este emo. Porecla nu i se trage de la ochelarii grosi pe care ii poarta, cum ar crede toata lumea, ci de la faptul ca bea vinul numai cu sifon, niciodata sec sau cu apa. I s-a spus ca este emo, dar el sustine in continuare ca este un individ independent cu o personalitate puternica pe care intelege sa si-o exteriorizeze folosind rimel. Este emo pentru ca toti colegii lui de clasa sunt emo. Pardon, nu toti, doar cei a caror parere conteaza. S-a tuns ca ei, se imbraca la fel ca ei, se machiaza ca ei, umbla cu acelasi gen de fete ca ei. E ca ei. Motiv pentru care a inceput sa se cresteze pe maini la fel ca ei. Sifon sufera. In fiecare sambata, dupa ce mancanca de pranz cu mami si tati, pe la 4-5 se incuie in baie in timp ce parintii lui isi fac somnul de dupa-amiaza si se taie. Taieturile sunt intotdeauna in numar par (“ca la mort”, zice Sifon) si corect aplicate, suficient de superficiale cat sa nu doara foarte tare, dar suficient de profunde cat sa lase semne. Nimeni nu s-a gandit ce oportun ar fi ca Sifon sa devina mim atunci cand se face mare. Imaginea unei persoane este esentiala pentru succesul social al acelei persoane.

Hesse scrie, in “Lupul de stepa”, ca existenta nu este decat o eroare fatala, o progenitura frenetica si nereusita a mumei primordiale, o salbatica si infioratoare tentativa nereusita a naturii. Eu zic ca toti suntem copii zeilor si suntem sortiti nemuririi. Prin ceea ce suntem si prin ceea ce facem. Daca nu, exista oricand abordarea suicidala gata sa fie imbratisata de oricine – if it doesn’t feel right, I can always walk right out the front door.

Black

Cand eram mic mi-au zis sa nu ma uit noaptea in oglinda. Ca o sa-l vad pe Necuratu'. Cand m-am facut putin mai mare si am ajuns la liceu, am poreclit-o pe diriga-mea "Scaraotchi". Am avut de mic o apetenta catre chestiile astea. Un fel de "I am your father, Luke", dar mai twisted. In Star Wars am tinut mereu cu Sith. In Star Trek am tinut mereu cu Borgii. In Tom & Jerry am tinut mereu cu Tom. In Hansel si Gretel am tinut mereu cu vrajitoarea cu casa din turta dulce. E ceva in neregula cu mine? Sau pur si simplu toata lumea are o fascinatie perversa fata de tot ce inseamna rau, dar nimeni nu vorbeste despre asta? Toata lumea sau, ma rog, majoritatea oamenilor pe care ii cunosc, inca mai cred ca ma tot dau atata de ceasul mortii sa ajung un avocat bun intr-o firma mare numai pentru bani. Nici nu ar putea concepe ca o fac pentru puterea pe care o genereaza si pentru teama pe care o inspira aceasta profesie.

Pana si in viata personala, ca sa zic asa, am aparut mereu ca omu' negru, omu' rau, omu' care n-are care n-are suflet n-are. Cultura pop ne-a invatat ca abia atunci cand viata ta privata se duce dracu' up in smoke poti sa spui cu adevarat ca te descurci bine la serviciu. Cultura medievala, in care multi au ramas blocati, incurajeaza relatiile in care partenera trebuie sa stea lipita de tine non-stop ca un plasture anti-fumat sau ca jegul de sub unghii. Nu pot sa iubesc scamele din buric care se tin tot timpul dupa mine, praful din ochi de care nu scap niciodata, nisipul care imi scrasneste intre dinti. Singura mea satisfactie emotionala in ziua de azi este sa aud femeia de langa mine spunandu-mi ca se duce cu fetele la cumparaturi si barfa si n-are timp de mine. E un lucru bun sa ai o viata in afara cuplului. Nu, serios, fetelor, e un lucru bun. Va vor iubi daca ii lasati in durerea lor din cand in cand. Uneori vrem doar sa ne umplem de fum si de ganduri negre si sa nu stim nimic de voi. N-ar dura mult, doar cat o tigara de dupa, dar acelea dintre voi care pot sa ia o pauza de existenta cam cat ar dura sa fumeze El o tigara de dupa, vor fi cele mai fericite pe aceasta lume.

Uneori ma intreb daca totusi n-are lumea dreptate, daca nu cumva chiar sunt a black-hearted boy. Mi se spun mereu povesti de dragoste neimpartasite si mi se cer sfaturi. I don't care. Mi se fac fel de fel de marturisiri dubioase. I don't care. Sunt indemnat sa fac diverse lucruri sentimentale. I don't care. E ca si cum as scrie numai cu pixuri negre. Si intr-o zi, cand as ramane fara pasta, as cere altcuiva un pix negru si mi-ar da un pix albastru. Iar daca as intreba ce sa fac cu el, ca eu scriu doar cu negru, mi-ar replica "inmoaie-ti-l in inima".

Fotografii

Lui M. i-a placut dintotdeauna fotografia. N-a facut studii de specialitate, a fost pur si simplu o pasiune viscerala, nascuta din vintrele lui, careia i-a dat mereu curs cu o voluptate bizara. Era constient ca nu e prudent sau intelept ceea ce face, tinand cont de faptul ca schimba facultatile ca pe sosete, dar n-a reusit sa renunte la acest viciu niciodata. Face poze. Mereu. In ultimii ani a inceput sa caute modele. Gaseste femei pe care le invita sa se lase fotografiate. Nu le minte nici cu cariere de fotomodel, nici cu bani, nici cu contracte de dansatoare in Spania. Le minte exact asa cum toate femeile isi doresc in taina sa fie mintite. Le spune ca sunt frumoase. Asa ca le minte, ele rad, le face poze, ele rad, le fute, ele rad. Apoi isi priveste iubirile intinse la uscat in camera obscura, prinse cu carlige de o franghie de rufe. Atarna flescaite si umede, claie peste gramada, ochi, buze, sani, solduri, genunchi, plete, umeri, nasuri si talpi. Fiecare are o poveste. Fiecare a fost mintita grosolan si a tanjit dupa minciuni frumoase. Fiecare si-a mestecat ani in sir complexele si si-a dorit sa vina cineva sa le darame. Prin lentila aparatului, toate pareau frumoase. Daca nu pentru altceva, macar pentru ca erau dispuse sa ofere totul pentru aceasta frumusete vitriolica. M. n-a pregetat si le-a facut frumoase. Apoi le-a luat totul. Cand au iesit din studioul lui s-au transformat la loc. S-au privit in geamul unui magazin si si-au vazut rimelul intins pe obraz, ochii inexpresivi, chipul palid, parul dezordonat, hainele scalciate. Frumusetea lor a ramas ostatica in aparatul de fotografiat. Nici macar M. nu-si da seama asta. Dar uneori, cand ramane singur cu iubirile lui in camera obscura, plange si se intreaba daca cineva si-ar putea da seama ca pozele lui nu se nasc din reactii chimice cu vreun lichid special, ci din lacrimi.

Fracturi

Mi-ar fi placut sa ramana. Atunci nu eram asa sigur, dar acum mi-as dori sa fi ramas. M-am dus pana sus sa dorm cateva ceasuri. Stiam ca R. se agita pe jos, cauta ceva, ma obosea pentru ca se misca foarte mult. Cand am coborat, disparuse. Cred ca nici ea n-a vrut sa dispara, sau cel putin nici ea nu era foarte sigura, dar a disparut. S-a deghizat intr-un fular, a fluturat prin noapte de cateva ori si n-a mai fost deloc. Nu mi-e dor si nu-mi pare rau. Doar ca, uneori, ma intreb cum ar fi fost daca ar fi ramas. Poate ar fi gasit ceea ce cauta si as fi fost acolo sa vad asta. Poate nu.

C. mi-a zis acum cateva zile, intre doua manhattan-uri, ca n-a mers niciodata la mare iarna si i-ar placea mult sa faca asta la un moment dat. Ne-am gandit ce misto ar fi daca ar ingheta marea si am putea sa mergem pe jos pana la Istanbul la cumparaturi. Am ras. Era a doua sau a treia oara cand il vedeam. Si totusi timp de vreo ora a fost de o sinceritate dezarmanta, de parca eram cei mai buni prieteni. Ma sperie oamenii de genul asta pentru ca stiu ca, intr-o buna zi, ma vor face sa ma simt prost. Nu voi putea niciodata sa fiu la fel de sincer cu ei. Nu cred ca o sa-l mai vad vreodata pe C.

Am o gramada de prieteni interesanti despre care n-am scris niciodata. Am avut mereu dubii daca n-ar fi urat sa povestesc lucruri despre ei fara acordul lor sau daca n-ar fi o jignire sa pun etichete cu nume fictive sau litere alese arbitrar unor oameni care inseamna ceva pentru mine. Mult, putin, cat o fi acolo. G. ar fi un exemplu bun in sensul asta. G. este homosexual si este designer vestimentar. Cand l-am cunoscut m-a socat. Se purta atat de familiar si de atent cu toata lumea incat m-am gandit ca numai un om teribil de singur, care nu are unde sa-si gaseasca un refugiu, vrea sa fie prieten cu toata lumea. Am vorbit despre haine si despre box. Mi-a zis ca e un sport imbecil si am fost de acord, asa ca am ras si am fumat o tigara pe canapeaua din studioul lui. Cand am plecat, a vrut sa-mi faca un cadou - un tricou din denim cu plasa neagra in dreptul sfarcurilor. I-am spus sincer ca nu mi s-ar fi potrivit asa ceva si nu as fi avut unde sa il port. Mi-a raspuns ca sunt singurul care nu s-a speriat de el. Tricoul era un fel de proba. Si acum ne vedem din cand in cand si facem schimb de muzica. Am trecut proba.

Am fost coleg de generala cu V. Acum doi ani a vrut sa-i dau 5000 de euro sa-i joace la bursa. Urma sa-i dau 25% din profit. Am refuzat din comoditate pentru ca mi-era pur si simplu lene sa tin socoteala unde si cum circula banii mei. S-a suparat, nu ne-am vorbit cateva luni. Inca o data am observat ca toata lumea se cearta din cauza banilor, mai devreme sau mai tarziu. Anul trecut ne-am impacat. A doua zi a vrut sa-mi faca o asigurare de viata. Lucra la ING, cred ca mai lucreaza si acum. L-am refuzat si de data asta, dar nu din alt motiv, ci pentru ca aveam deja asa ceva. Nu m-a crezut. Inca nu ne-am impacat, dar nu pot sa nu ma intreb uneori, oare anul asta ce o sa-mi vanda in semn de impacare?

Fiecare dintre ei a insemnat ceva de-a lungul vremii. Sunt oameni cu care am ras, cu care am baut o bere, cu care am pierdut o noapte si de la care am invatat. Unii dintre ei sunt, intr-o exprimare generoasa, prietenii mei. Sunt oameni pe care i-am tinut mereu ascunsi intr-un sertar cu asa-zise intimitati. Lucruri de care nu trebuie sa stie decat cine merita sau cine cred eu ca merita. Mi-a zis cineva aseara ca scriu inhibat pentru ca ma ascund. Pentru ca nu-mi place sa stie nimeni prea multe despre mine. M-a facut sa-mi recunosc histrionismul. Azi m-am gandit ca asta e doar un sinonim elegant pentru ipocrizie. S-ar putea sa fie primul prieten pe care chiar o sa-l apreciez. Sau prima prietena, for that matter, pentru ca este o ea. Ii place Eternal Sunshine of the Spotless Mind si nu vrea sa se faca Andreea Esca atunci cand o sa fie mare.

Toying

Hello little girls, little toys, we're the dreams you believe in...

Ai momente in care te simti pacalit? Ai, da'-ti place, da-te dracu'! Ma gandeam ce interesant sa tin un jurnal in adevaratul sens al cuvantului aici. N-am avut niciodata asa ceva, dar am simtit mereu o fascinatie bolnavicioasa fata de toate agendele incuiate cu lacatele din alea mici si fragile. Mereu gata sa se rupa si sa lase totul sa se verse din ele, dar niciodata nu se intampla cand eram eu prin preajma. In schimb, se descuiau seara pe sub plapumi si perne cand incepea cineva sa scrie febril si efervescent despre priviri, zambete, sucuri, cafele, sex, amintiri si alte alea. Nu e o intamplare ca "iubire" lipseste din lista. As putea sa incerc, dar ar trebui sa pot sa-mi asum riscul de a fi penibil, de a fi sentimental, de a fi ciudat, copilaros sau pur si simplu prost.

Cineva tocmai imi scrie ca e atat de nervos incat s-a apucat de facut curat in casa. Daca ar functiona si la mine, as avea casa sclipitoare in clipa asta. Orgasmul zilei de azi a fost al treilea Manhattan baut intr-un loc dragut. Cu oameni draguti. Si discutia delicioasa despre Rosia Montana. Si un "indiciu" lasat. Si mama ce m-am mai risipit ca sa ajunga cate o bucatica din mine la toata lumea, sa rada lumea, sa se supere, sa se enerveze si sa nu stie nimic din ce sunt. La v-ati ascunselea, in copilarie, am invatat ca oricat de bine te-ai ascunde, cineva tot te gaseste pana la urma. Uneori din noroc. Alteori nu te ascunzi suficient de bine. Dar te gaseste sigur. Mergand pe stream of consciousness, era intr-un film o dezbatere foarte interesanta cu privire la daca ai voie sa incepi o propozitie cu o conjunctie. Iar concluzia era ca e un mijloc stilistic prin care accentuezi o idee. Deci se poate. Dar numai din ratiuni estetice. Zic, cautatorii profesionisti te gasesc sigur, asa ca mai bine te-arunci fix in fata lor si le umpli campul vizual si le violezi fiecare receptor si tipi si te agiti si dai din maini de zici ca e cat pe ce sa te ineci. Or sa te afle de la prima privire aruncata de jur imprejur, or sa te vada si or sa te stie. Si n-o sa mai intrebe nimeni nimic niciodata, adica totul va fi asa cum iti doresti. Toata lumea sa te afle, sa te vada si sa te stie, dar nimeni sa nu inteleaga nimic. Ambalaje colorate gasesti pe toate rafturile la promotii. Poti sa-l pui in cos p-ala care are codul castigator?

Am chef sa ma uit la filme proaste. In afara de asta, totul e in suspans. Exact asa cum imi place mie. One step away from eternal damnation? Ei, pula!

Ce se intampla...

...atunci cand isi dau intalnire in mintea ta doua puncte de vedere diametral opuse? Iti dai seama ca ai ajuns subiect de barfa in facultate, ca lumea spune despre tine ca esti afemeiat, ca esti ahtiat dupa atentie si popularitate, ca te imbraci altfel, te porti altfel, gandesti altfel, esti altfel. Altfel decat ce? Decat se asteptau ei? Ei n-au asteptari. Decat ar fi trebuit sa fii? Stiu si ei asa cum o stii si tu ca esti exact ceea ce trebuie sa fii acum. La urma urmei, nici nu mai conteaza. Nu-ti mai imaginezi decat un amfiteatru prafuit cu oameni aranjati regulat, riguros, exact si rece, care studiaza stiintele sociale pe exponatul care esti tu. Si te arata cu degetul. Si cica n-ar fi bine ce esti, zic unii, cica ai nevoie de un pic de ajustari, sa mai punem mana pe-un ciocan si sa te netezim pe la colturi ca sa fii ca ei. Idiot ca ei. Banal ca ei. Limitat ca ei. Plictisit si plictisitor ca ei. Si cand incepi sa le spui asa te scuipa. Arogantule! Increzutule! Drept cine ne iei, ba, tenplm, vorba ceea, noi stim, ba, ce e bine pentru tine ca suntem mai multi decat tine si e democratie ten plm! Si cand se agita toti sa se arunce in tine si sa-ti invadeze tot, de la minte la suflet si de la orizont vizual la orizont intelectual, apare una care scrie ceva undeva candva aiurea si fara sa se gandeasca cum ca s-ar putea sa te intoarca pe tine pe dos in mod iremediabil si-ti aduce aminte ca erai altfel. Ca visai, ca voiai, ca pofteai si ca nu uitasesi sa fii original, sa speri, poate chiar sa iubesti, dar astea sunt cuvinte mari si grele si ne ia ameteala cand ne urcam pe ele si ne uitam in jos sau ne doare cand se rostogolesc pe noi peste degetele de la picioare. Care se sug, nu se ling. Si uite-asa ajungi de pui in balanta un kil de viata intr-o parte si 80 de kile de om in partea ailalta si te miri de ce-ti da cu virgula. Si uite-asa devii cvasi-incoerent pe la jumatatea gandurilor tale si cand le pui cap la cap in cele din urma egal un ecran alb la care te holbezi. Plin cu puncte-puncte.

Mai rau

Singurul lucru mai rau decat o femeie proasta e o femeie proasta ferm convinsa ca e foarte desteapta.

Detalii

Am stat cateva ore sa caut poza potrivita pentru textul asta. Am esuat lamentabil. M-a intrebat cineva de ce blog-ul asta n-are categorii. N-ar putea. Pentru ca nimic din ce e aici nu poate fi etichetat, totul e mai mult decat ceea ce pare. Cand m-am apucat sa scriu aici mi-am promis ca n-o sa public niciodata chestii personale. Asa ca am ascuns in fiecare text cate ceva. Ceva al meu. Nu pot sa am categorii aici pentru ca fiecare text isi trage radacinile din o suta o mie un milion de chestii, de secunde dintr-o zi sau dintr-o luna, de oameni, de prieteni, de cuvinte, de idei si de povesti. Intotdeauna am fost de parere ca lucrurile marunte fac diferenta. Un om e o suma de multe multe lucruri mici, de scarpinat in nas, de pleoape care se zbat din cand in cand, de maini care tremura de emotie, de lacrimi varsate la Titanic si alte maruntisuri pe care ne-am obisnuit sa le trecem cu vederea si sa ne concentram atentia pe alte atribute. Marca sacoului sau a pantofilor, iPod sau Blackberry, PC sau Mac, cacat. Neinteresant. O femeie e a mea atunci cand stiu ca are un fir de par alb in spranceana, ca o apuca sughitul daca bea cola rece, ca ii place sa doarma pe-o parte sau ca se spala pe dinti timp de fix 3 minute in fiecare dimineata. Mereu mi-a placut sa stiu lucruri de genul asta despre prietenii mei sau despre amantele mele. E ceva foarte egoist si are legatura cu un sentiment de proprietate care cu greu poate fi explicat. Cert e ca iubesc oamenii atenti la detalii.

Monstrul care distruge creierele americanilor

Nu, nu e George W. E o amiba. Sase americani au murit anul acesta dupa ce un organism unicelular le-a mancat creierul. Detalii puteti citi aici. Ma intreb daca mica amiba s-a saturat, sau nu i-a ajuns nici pe-o masea creierul unui average Joe.

Prima zi de scoala

Astazi, in timp ce Excelenta Sa Henri Paul, ambasadorul Frantei la Bucuresti vorbea in termeni aproape elogiosi despre reconstructia justitiei romane si pasii acesteia pe drumul catre o justitie cu adevarat europeana, in Aula Magna a Facultatii de Drept a intrat un caine maidanez si a latrat de cateva ori. Absolut genial.

Despre prosti

Un exemplu de prostie monumentala care imi invadeaza spatiul de cateva zile incoace este acela al oamenilor, de orice sex ar fi ei, care lasa comentarii anonime in care injura. Nu am inteles niciodata scopul lor. De enervat in niciun caz nu ma enerveaza, nu am pretentii foarte mari de la cei din jur, cu foarte putin exceptii. De suparat nu ma supara pentru ca este dreptul fiecaruia sa ma simpatizeze sau sa isi consume in mod inutil energia emotionala urandu-ma. Si atunci ma intreb - ce fel de om scrie asa ceva?

Parerea mea e ca e vorba de oameni impotenti. Oameni incapabili sa isi asume o discutie civilizata despre un subiect sau altul, oameni incapabili de interactiune la un nivel mai inalt de "noroc, coaie", oameni incapabili si atat. Il admira pe acela care semneaza dupa ce ma injura. Are taria opiniunilor sale, vorba lui Caragiale. Ma intriga cel care ma trimite la origini de la adapostul anonimatului pentru ca resorturile lui interne care il determina sa faca acest gest scapa intelegerii mele. Poate este un fel de supapa pentru anumite frustrari, ca in momentele in care vrei sa injuri si nu ai pe cine. Poate este un fel de consolare pentru barbatia pierduta in fata colegilor de scoala, vecinelor de scara sau, ma rog, anturajului in general. De obicei adolescentii emotivi pusi la colt de cunostintele lor mai tupeiste sau mai "infipte" tind sa-si verse nervul in alta parte. Cel mai probabil, insa, este dovada maxima de lasitate si de lipsa acuta de coaie pentru ca replica va veni neintarziat si una este sa zici "imi bag pula" si cu totul alta "imi bag pula-n tine, ba, Georgele".

Respect un om care are curajul sa-si asume raspunderea pentru ceea ce spune, indiferent de maniera in care se exprima. Nu multi se bucura de privilegiul unei educatii, iar cartile sunt un lux in ziua de azi, asa ca nu ma astept nici la exprimari academice, nici la ironii fine ori elegante si cu atat mai putin la contraargumente pertinente. Asa ca injuraturile sunt la ordinea zilei pentru multa lume. OK, ma pot impaca si cu aceasta idee. Dar nu pot sa inteleg de ce un om poate sa fie atat de lipsit de onoare, demnitate si coloana vertebrala incat sa nu isi poata asuma ceea ce spune sau ceea ce gadeste. Imaginti-va un copilas plapand, nervos, frustrat, inadaptat si superficial. Imaginati-va acest copilas ascuns intr-un tufis. Cand trece cineva pe langa el, ia o mana de noroi de pe jos si o arunca in persoana respectiva, apoi se ascunde la loc. Asa, pur si simplu, degeaba, fara ca persoana respectiva sa vada de unde vine sau sa poata da o replica. See the resemblance?