Cea mai apropiata carte

Viorel imi da, zic, o leapsa. Uite despre ce e vorba:

Zice
"1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni."

Acuma, punctul 6 iese din prima din discutie, in principal pentru ca n-am 6 prieteni lol. Punctul 5 e lejereanu, n-am carti deosebite sau intelectuale, am chestii scarboase care ma ajuta sa produc alte chestii scarboase, cum bine a sesizat aceasta papusica blonda si foarte simpatica, cu un spirit de observatie demn de o cauza mai buna. Si ca sa n-o mai lungim, cartea este Bantuitii lui Chuck Palahniuk, pe care o am in varful muntelui de carti de langa birou.

[...]Cu stomacul crapat inauntru, umplandu-i cavitatile cu sange si bucatele deshidratate de curcan care sug sange si apa si bila, marindu-se pana cand arata de parca ar fi gata sa nasca. Pana cand buricul ii iese in afara, rigid ca un degetus.
Toate astea se intampla in lumina camerei video a Agentului Ciripel, inregistrand peste moartea lui Lady Zdreanta. Inlocuind scena tragica de ieri cu cea de azi. [...]

Chuck chiar e un tip cumsecade, zau. Personajele lui sunt de vina. Cum ziceam si mai sus, leapsa asta nu prea mai are unde sa mearga.

Text scurt

Nu cred ca poate sa aiba cineva o idee mai proasta decat sa scrie o postfata la un roman care se numeste Femei. Citesti 300 si ceva de pagini, in esenta, despre femei. Curve sau nu, slabe sau grase, care se fut bine sau care se fut nasol. Citesti 300 si ceva de pagini intr-o mahmureala continua, la fel ca si personajul acestor pagini, la fel ca si autorul care le-a scris. Uneori razi cu pofta, alteori ti se scoala. Iar la sfarsit vine unu' care incepe sa-ti explice cum ar trebui sa ti se para cartea pe care tocmai ai terminat-o, cum ar trebui sa reactioneze creierul tau sau pula ta la ceea ce ai citit, cum ar trebui sa intelegi toate astea si cum ar trebui sa-l intelegi pe cretinul care le-a scris. Oricum, in principiu, o postfata e o idee proasta, indiferent dupa ce carte ar urma. O prefata e interesanta, e un preludiu, te pune in tema, te incita. O postfata e o tigara proasta dupa o partida reusita de sex (cazul fericit), sau o laba sictirita dupa un futai mizerabil (cazul frecvent intalnit in practica). Probabil ca acum, fiind vorba de femei, carti, sex si postfete, cineva s-ar putea intreba, perfect rezonabil, dealtfel, cat dintre parerile mele despre femei sunt de-adevaratelea ale mele si cat e imprumutat de la Bukowski. Probabil ca n-o sa stim niciodata.

Pe de-o parte, mai da-l dracu' pe Bukowski. Pe Martin Amis. Da-o-n pula mea pe Virginia Woolf. Si, cu atat mai mult, sa-i ia toti dracii si pe Joyce, si pe Chuck Palahniuk si, de ce nu, si pe Mailer. N-am nevoie sa ma invete ei ce pareri sa am, cum sa simt, cum sa traiesc, pe cine sa injur, pe cine sa fut si pe cine sa iubesc. Ce stiu ei? Insira sute de pagini de adjective, de portrete, de locuri si de timpuri. Astazi toata lumea vorbeste in verbe si adverbe. Astazi toata lumea alearga repede. Totul e tare. Toata lumea fute pe toata lumea. Verbe si adverbe care tin loc de idei, de ganduri, de senzatii. De organe si simturi.

Pe de alta parte, astia scriu carti, castiga premii. Oamenii ii adora. Toti astia sunt in stare sa redea in cuvinte lucruri pe care multa lume le simte, dar care nu pot fi traduse numai in verbe si adverbe, asa cum ne-am obisnuit. Se fac filme, se scriu cantece. Scriitorul nu mai e un erou obscur si anacronic, nu mai e un martir, nu mai e nici macar un tip mai deosebit. E vanzatorul de la butic, e betivul care doarme la tine pe scara. E ma-ta sau tac-tu. E omuletul ala de cacat cu care te compari tu mereu ca sa te amagesti ca nu esti un ratat absolut. Omuletul mai prost decat tine care te face sa te simti bine. Parerea lui e la fel de avizata ca a ta pentru ca, spre deosebire de ce se intampla acum 200 de ani, si el are aceeasi viata mizerabila ca si tine.

In principiu, textele lungi ma inhiba. In principiu, e distractiv sa urmaresti in actiune excrescenta pulsatila a sufletului nostru colectiv - paradigma zilelor noastre: orice fraza cu un vag iz misogin va fi combatuta aprig nu doar de hoardele de feministe nefutute, anima(liza)te de loialitatea fata de specia lor care, deloc surprinzator, le uraste, cat si de masculii aproape impotenti care pariaza pe sensibilitate si empatie pentru a-si baga in pat feministele de mai sus. Toate pentru un scop pe cat de nobil, pe atat de imbecil - indepartarea elementelor agitatoare care tulbura echilibrul social prin atitudinea lor discriminatorie. Nu-i asa ca suna ca din carti, leucocite spasmodice mici ce sunteti?!

Bukowski, ca tot vorbeam de el, a iubit femeia pana a crapat. A iubit-o pe masa din bucatarie, pe canapea, pe covor, ocazional in pat, in gura si in fund in egala masura. N-a discriminat niciodata. Probabil ca a fost cel mai mare iubitor de femei din cati mi-a fost data sa citesc pana acum. Probabil, spre disperarea noastra, a barbatilor, a fost printre putinii care, intre doua reprize de iubire si cateva pahare de tarie, a inteles femeile pe care le-a avut.

Doamne, da-mi putere, tarie si literatura proasta, ca sa nu transform blog-ul asta intr-unul despre sex.

Luminile orasului

Sa-i vorbesti unui barbat al zilelor noastre despre femei e ca si cum ai vorbi despre funie in casa spanzuratului. Ne-am blazat. Ne insiram deceptiile pe o ata care se lungeste direct proportional cu numarul firelor albe care ne cresc in freza. Nu neaparat iubiri neimpartasite sau alte scenarii cvasi-romantice pe care genul masculin le poarta in carca de cateva secole, oricum romantismul a murit, ci pur si simplu asteptari inselate, incredere tradata si asa mai departe. Doar o femeie a putut, poate si va putea sa ne faca mai mult rau decat noi insine, iar comentariul asta n-are nimic misogin in el.

Situatia e-n felul urmator. Orice barbat pe care-l iei, il cureti de praf, il stergi de muci si de gelul din creieri, ii inlocuiesti incaltarile murdare sau dubioase cu ceva decent, ii tai parul din nas si din urechi si obtii aproximativ acelasi lucru pe care l-ai avut initial - un barbat. Mai putin adecvat dupa anumite standarde, mai gustos si hranitor dupa altele, dar, esential, e un barbat. Ia o femeie, da-i jos sulemeneala de pe fata, carpele din spinare, bling bling-ul aferent si toate celelalte artificii femeiesti pe care le cunoastem deja si obtii acelasi lucru pe care l-ai avut initial - o femeie. Mai putin adecvata dupa majoritatea standardelor, tolerabila dupa altele. Nu mai exista in ziua de azi barbati potriviti si femei potrivite, sau, cel putin, se pare ca nimeni nu mai cauta asa ceva.

Trei sferturi dintre barbati vor sa se futa si cam atat. Femeile nu sunt de luat in serios si, pardon sa am, nici ele nu prea vor sa fie luate in serios, ca altfel s-ar despuia de hainele standard dupa care le identificam drept femei, adica blugii trei sferturi indesati in cizmele sub genunchi, mijlocul gol si geanta enorma agatata de umar. Ar renunta la ciocolata + savarine + bomboane + comedii romantice + bocete stridente + iar a uitat de aniversarea noastra de 6 saptamani nenorocitu'. Ar scapa de obsesiile lor infinite care graviteaza intre "fata, ai vazut-o p-aia ce misto e machiata?!" si "ce masina bengoasa si-a luat gagiul!". Cum sa iei in serios asa ceva? Exista si opusul. Femeile care n-au nimic din ce-am zis mai sus, au in schimb acnee, mustati, par pe cur, ochelari grosi, par unsuros si haine demodate. Cum sa iei in serios asa ceva? Bucata de branza de la capatul labirintului se afla, dupa un obicei prost, dar consacrat din timpuri imemoriale, undeva la mijloc. Ti-ar placea sa se imbrace misto, sa se aranjeze pentru tine (ca doar esti un mare macho, ce pula mea), sa fie simpatica si sociabila, dar sa nu fie complet idioata, sa nu te faca ras peste tot pe unde o duci, sa nu mai mestece dracului non-stop la guma aia, sa nu mai vorbeasca asa tare la telefon, sa nu-si mai bage pula pen' ca, vorba aia, n-are, si asa mai departe.

Sfertul masculin care ne-a ramas la socoteala nici nu vrea s-auda, nici de unele, nici de altele. Veveritele il pun in dificultate cu exuberanta lor sau, in cel mai rau caz, nu-si permite. Tocilarele il pun in dificultate cu inteligenta lor sau, in cel mai rau caz, e prea orgolios. Asa ca mai bine sambata seara egal home delivery pizza plus laba plus american pie 6 in cartierul acestui sfert al populatiei purtatoare de penis.

Barbatii care vor altceva, care vor ceva mai special, sunt cantitate neglijabila. Mi-am permis in ultimii ani o groaza de chestii care ar putea fi considerate excentrice. Am vrut, de exemplu, sa fut o grasa. Am vrut sa fut una pe la 30 de ani. Un fotomodel sau o tocilara. Problema e ca, desi poate un pic prematur, am cautat sa fac cu fiecare un exercitiu de imaginatie. M-am imaginat insurat cu fiecare dintre ele. Am fost cat se poate de corect din punct de vedere politic si le-am socotit avantaje si dezavantaje. Grasa facea mancare intr-un mare fel si nu era catusi de putin proasta, dar, privind femeia intr-un mod absolut misogin ca un accesoriu, era ca si cum as fi purtat adidasi Didibao. MILF-a era foarte misto ca persoana, dar lunga ei agonie sentimentala de X ani si X+1 relatii ratate o facuse mai mult decat susceptibila de a uita sa-si ia pastila intr-o buna zi. Revistele pentru barbati m-au invatat sa adulmec fuste de fotomodele, sa pipai tate de fotomodele, sa ciupesc cururi de fotomodele, dar niciuna nu m-a pregatit pentru delirul intelectual care avea sa urmeze - deschidea gura doar ca sa soarba din cocktail si sa ma intrebe daca am chef sa mi-o suga. Tocilara cu atat mai mult o solutie - sa ma scarpin in cur ca fapt divers, ar putea fi distractiv, dar sa ma scarpin in cur gandindu-ma cine mama dracu' a scris un cacat de poezie obscura in 1941, cand lumea mai repede punea mana pe pusca decat pe stilou, e aproape deprimant si e cu siguranta motiv de distribuit papuci.

In mod evident barbatul din ziua de azi cauta o femeie buna. Bunatatea femeii se apreciaza cat de subiectiv este omeneste posibil, dupa criterii care se pot exprima in centimetri, in kilograme, in numar de cuvinte citite pe minut, in kilograme de carne preparabile intr-o ora si asa mai departe. Gunoiul unuia e comoara altuia si tot asa, schimbam femeile intre noi pana cand gasim ceva care ni se pare potrivit. Care nu urla, care nu plange, care nu e mereu deprimata ca o carpa de spalat pe jos, care nu ne face de ras la petrecerile de Craciun de la firma, care asculta aceeasi muzica pe care o agream si noi, care se uita la aceleasi filme ca si noi, care face cutare, care nu face cutare, in fine, care e un fel de noi cu mai putin par, cu tate si, evident, pizda, care nu ragaie si care are o respiratie tolerabila dimineata.

Si asa mai departe pana ajungem la 30 de ani si, cand ne vin iz acru de andropauza in nari si dureri de spate dupa sex, ne insuram, turnam plozii corespunzatori si traim fericiti pana la adanci batraneti. As vrea sa existe o concluzie la toata chestia asta. M-am gandit la toate astea azi in troleibuz in timp ce ma uitam la un grup de trei prietene: una, rockerita, machiata cu negru, imbracata un negru si tot tacamul, alta, emo, cu freza ciudata, insigne, conversi si alte accesorii adecvate, iar a treia, platinata, fusta scurta, ciorapi plasa, manelista pana in varful parului pubian. Toate trei radeau, glumeau si pareau prietene foarte bune si m-am intrebat cand dracu' s-au maturizat pustoaicele astea indeajuns de mult incat sa nu mai lase diferentele de haine si muzica sa ridice ziduri impenetrabile intre ele. Cel mai probabil nu exista femeia perfecta, dar cu siguranta exista femeia perfecta pentru fiecare dintre noi.

Pana atunci, sex, red bull si cafea tare sub neoanele stridente din Bucurestiul nostru de plastic.

Epilog (IV)

Lili a scris aproape fara intrerupere timp de cateva saptamani. L. intra si iesea nevazuta din apartamentul lor. Geamana pierduta si gasita, se pierduse din nou. N-a insistat. N-a cautat sa se apropie din nou de Lili, sa se insinueze in cutele pielii ei, sa se strecoare sub pleoapele ei ca pana atunci. A stat si a asteptat. La fel ca noi toti.

Timp de cateva saptamani Lili a scris aproape fara intrerupere. Nu manca si nu bea. In primele cateva zile se caca si se pisa fix acolo unde scria. Isi scotea curul, care incepuse, oricum, sa se subtieze, in afara scaunului si isi dadea drumul. Inter faeces et urinam nascimur. Pentru ochiul spectatorului neavizat, Lili era deja nascuta, statea in carne si oase (in curand mai mult in oase) la un birou oarecare dintr-un apartament oarecare dintr-un Paris oarecare, Paris care, la drept vorbind, ar fi putut fi la fel de bine o Roma, o Viena sau macar o Londra, si scria. Atata tot. Scria. Pentru cei care sunt capabili sa priveasca viata intr-un alt spectru, printr-un alt filtru, Lili nastea. Mai mult decat un alter-ego, mai mult decat un cosmos paralel sau alternativ sau intr-un fel de n-ar mai fi, mai mult decat o carte sau o Carte, da’ naste-o-n pula mea odata! Dupa acele cateva saptamani cu greu puteai observa diferente semnificative intre produsele de excretie ale lui Lili. Lichide aproape incolore cu toate, ca doar nu mancase si nu bause. Se hranise din ea insasi, iar tot ce ramasese trecuse in pagini, in litere, in verbe, in puncte si virgule.

Poetul este mereu un vizionar. Profetul vede altceva decat toti ceilalti. Poetul este cel care ne ofera alternative, care ne arata ca exista mereu inca o treapta si inca o treapta si inca o treapta pe care putem sa urcam, incet si tremurand, mereu mai sus. Nu neaparat ca ar fi ajuns el inaintea noastra in varf, dar, spre deosebire de noi, el vede o parte mai mare a scarii decat noi, daca nu chiar pe toata. Profetul stie ca mai e o treapta chiar si atunci cand noi suntem ferm convinsi ca un singur pas daca am mai face ne-ar inghiti cea mai neagra si infinit de adanca genune. Poetul trebuie sa moara intotdeauna. De fiecare data cand mai urcam o treapta, profetul trebuie sacrificat. Apoi va veni alt poet si ne va trage cu forta in sus dupa el, noi urland, tipand, gemand si transpirand, pana cand, in cele din urma, vom mai fi urcat inca o treapta in acest ciclu nesfarsit. Poetul e, in felul lui, un profet. Profetul e, in felul lui, un poet.

Cand Lili si-a terminat cartea, s-a ridicat si a vrut sa-si aprinda o tigara. A lesinat inainte sa fi atins macar cu varful degetelor pachetul aruncat pe coltul mesei. De cateva saptamani in acelasi loc. Praf pe el si pe langa el, culoarea neteda si lucioasa a lemnului dedesubt. Nu s-a mai trezit niciodata. La autopsie avea sa se consemneze drept cauza a mortii lipsa de hrana si starea avansata de deshidratare. L. a gasit manuscrisul si l-a citit. La pagina 141, cand eroina il intalneste pe Dumnezeu si sta de vorba cu El la un sprit, a facut infarct si a cazut langa Lili, intr-o balta decolorata si cu un miros vag salciu. La autopsie aveau sa se constate simptomele clare ale sindromului Stendhal. In conditii normale, am fi putut-o numi balta de pisat. Urina, pentru cei mai sensibili. Cand vecinii au chemat politia, alarmati de mirosurile grele care razbateau din apartamentul pe care il imparteau cele doua, manuscrisul a fost gasit risipit pe podea. L-au luat si l-au aruncat o data cu tot ce mai era pe-acolo. Nimeni nu l-a mai citit niciodata. Tot ce a ramas au fost doua diagnostice scrise pe certificate care, astazi, probabil nici nu mai exista. Asta e tot ce ramane din toata lumea. Un certificat si un diagnostic, care nu fac altceva decat sa consemneze faptul ca esti mort, faptul ca n-o sa te mai intorci niciodata acasa la ai tai, faptul ca bacteriile au inceput deja sa te rontaie pe dinauntru, chestie care produce un miros neplacut pentru rudele tale indurerate, faptul ca o sa te manance viermii mai devreme sau mai tarziu, iar cand viermii vor fi terminat cu tine, ploile si vantul or sa spele si or sa imprastie tot ce-a mai ramas, praf de oase macinate si pulbere de piele descuamata the end.

Dar asta nu e o poveste despre viata si moarte, despre poeti si profeti, despre ce inseamna sa scrii, sa vrei, sa speri sau sa iubesti. Poetul moare intotdeauna pentru ca noi sa invatam sa pretuim mai mult viata, creatia, mitul sau cultura pop contemporana. Warhol a fost un Dumnezeu al neoanelor. Toate lucrurile astea e posibil sa nu se fi intamplat niciodata. Daca s-ar fi intamplat, ar fi fost povestea unei femei cu o viata complicata. Cand vrei sa pui in discutie infinitul, esti condamnat la platitudini. Daca nu s-ar fi intamplat, ar fi fost o poveste tragi-comica despre o proasta care a crezut ca daca-si taie o mana, o sa fie un om mai bun. Oricum ar fi, la urma urmei, pana si Doamna Dalloway a cumparat ea insasi florile.

Do I cause itches?

Cineva mi-a gasit blog-ul cautand pe google "am o eczema in palma"...WTF?!

Profetul cu caini

O profesoara de engleza din liceu imi spunea ca olimpiadele si concursurile de engleza exista pentru ca lumea are nevoie de inca un Joseph Conrad. De inca un Ishiguro Kazuo. Prozatori care au creat in limba engleza fara sa fi fost vorbitori nativi. Conrad era polonez. Ishiguro, ma rog, nu cred ca are rost sa zic ce era. De-asta nu mi-a placut niciodata sa ma amestec in asa ceva. N-o sa fiu niciodata nici al doilea Joseph Conrad, nici al doilea Ishiguro. N-am angoase atat de monstruoase, dorm noaptea, cosmarurile ocazionale sunt mai degraba amuzante decat terifiante, am o viata sentimentala intensa sau cel putin interesanta, dar nu neaparat dezordonata. Am o viata decenta, sub globul meu de cristal, ar trebui sa se duca totul dracului si sa lase loc unei pustietati amare pentru ca geniul literar sa aiba un pamant suficient de uscat in care sa-si infiga radacinile. Mai e mult pana departe. Nu ne-am dori asa ceva.

Azi am vazut din troleibuz un om care statea in picioare pe o banca. In jurul lui, caini. Maidanezi. Omul citea cu voce tare dintr-o carte, iar cainii pareau sa-l asculte. N-am auzit ce spunea, dar cartea avea coperte negre si semana izbitor de mult cu o Biblie. De-asta i-am si dat numele Profetul. Gesticula amplu si m-am gandit pentru o secunda ce haios ar fi aratat cu o mustata scurta si neagra care sa acopere fix gropita aia dintre nas si buza de sus. Ce familiar. La un moment dat a intors pagina si, apoi, cu mana cu care daduse fila a facut un gest atat de teatral incat m-a bufnit rasul - si-a indreptat degetul aratator direct spre botul umed al celui mai mare dintre cainii spectatori si l-a fixat asa timp de cateva secunde. In tot timpul asta, troleibuzul in care eram s-a pus in miscare si, cu tot idiotul care a parcat in mijlocul drumului facand ocolirea aproape imposibila, n-a durat mult pana ce Profetul a iesit din campul meu vizual. Probabil pentru totdeauna. L-am uitat aproape instantaneu pentru tot restul zilei, l-am pierdut intre claxoane, pagini de carti, lumini, tigari, sms-uri si frisoane. Mi l-am reamintit adineauri si am vrut sa-l iau prizonier in randurile astea ca sa nu mai pierd niciodata imaginea unui om care, pentru cateva clipe, a crezut cu sinceritate in caine si in potentialul patrupedului de a-si depasi conditia prin indrumarea magnanima a profetului. A luminii calauzitoare.

In lucrurile mici se ascund adevarurile mari. Nimic nou sub soare. M-a intrebat astazi cineva cine este Woland. Woland e student in penultimul an la drept, la stat (scoate ochii cu asta tuturor veveritelor cu pretentii pe care le intalneste), cu mici inclinatii catre atitudini antisociale si mizantrope pe care nu reuseste intotdeauna sa le controleze, un magar arogant care stie ce vrea "pa lumea asta", care nu bea bere, dar foloseste des expresia "hai la o bere" cand isi invita amicii in oras si despre care, in general, lumea are o parere foarte proasta. Numele in sine cred ca am mai scris de unde vine. Daca nu, google e mereu gata sa va ajute. Daca maine acelasi cineva o sa ma intrebe de ce am simtit nevoia sa pun chestia asta aici, n-as putea sa-i raspund. Poate din acelasi motiv pentru care am simtit nevoia sa pun in cuvinte poza Profetului. Ca sa nu ma pierd.

Sindromul Stendhal (III)

Am crezut dintotdeauna ca scrisul nu e altceva decat explozia unei acumulari aproape infinite de ganduri, senzatii, idei si sentimente, de iubiri si tradari, de minciuni, de prefacatorii, de lacrimi, sange si voma. In fiecare zi aduni din ce in ce mai multe, mai multi nervi, mai multe angoase, mai multe frustrari, mai multe spaime si pana la urma, intr-o zi, recipientul ala mic, inghesuit si spasmofilic care esti Tu explodeaza. Si cand se intampla asta, toate nenorocirile alea acumulate, digerate, filtrate, accentuate pe ici, pe colo, tot vartejul asta burlesc de lacrimi si fiere se va varsa din tine inapoi in lumea din care a venit si o va arde, o va distruge, o va cioparti cu brutalitatea concentrata a tuturor anilor in care toate alea s-au adunat in pieptul si in vintrele tale ca intr-o cutie a Pandorei reinventata. Si oamenilor le va placea la nebunie. Cititorilor. Oamenilor le place sa citeasca despre suferintele celorlalti, despre furia, durerea sau extazul lor pentru ca asta ii ajuta sa se detaseze de propriile lor vieti mizerabile in care nu se intampla niciodata nimic. Nu toata lumea stie sa acumuleze, sa stranga in el tot ceea ce vede, simte sau traieste la un moment dat, la mai multe momente date, toata viata lui de cacat. Majoritatea uita. A doua sau a treia zi, totul e o fotografie veche si ingalbenita. Dupa o saptamana, nici macar rama nu mai ramane. Oamenii obisnuiti vor sa sufere, vor sa planga, vor sa ejaculeze spontan de fericire, vor sa-si piarda cunostinta, sa adoarma beti si drogati si sa viseze la iubiri neimpartasite, vor sa incerce sa se sinucida si vor, in final, sa dea lumii ceea ce numai putini reusesc, in cele din urma, sa dea.

In timp ce scria toate astea, Lili se intreba daca e adevarat ce auzise la televizor, ca tampoanele interne nu sunt foarte sanatoase. Sesizase, fara indoiala, ironia fina a situatiei – ea incerca sa construiasca un univers, incerca sa mimeze divinitatea in paginile unei carti absolute cu care avea de gand sa seduca milioane de cititori, incerca sa sintetizeze in cuvinte experientele ei apocaliptice de pana atunci. Cacat, pana si Abaddon, in preaplinul cruzimii lui, nu simtea nici un sfert din bolboroseala vitriolica din intestinele lui Lili. Ea stia ca nimeni inainte ei nu scrisese ceva la fel de inaltator si, in acelasi timp, de abisal ca paginile pe care incepuse sa le insire. Toti inaintea ei scrisesera carti, dar numai si numai ea avea sa scrie Cartea. Si in tot acest timp, se gandea la tampoane. Ironie in adevaratul sens al cuvantului. Se pare ca universul, absolutul, eternitatea si infinitul se intalnesc, mai devreme sau mai tarziu, intr-o pizda. Eternul mister feminin?

In 1817 Stendhal a calatorit la Florenta. Coplesit de frumusetea orasului, de trecutul acestuia si de insemnatatea tuturor lucrurilor pe care le vedea in jur, Stendhal a ametit, i s-a facut greata si era cat pe ce sa lesine. De-atunci reactiile fizice de soc, de uimire, de extaz, de lesin, de spaima apoteotica si de eliberare aproape orgasmica pe care oamenii le au atunci cand admira o opera de arta, indiferent de forma ei, ca e pictura, ca e sculptura, ca e pagina scrisa, poarta numele de Sindromul Stendhal. Fiecare dintre noi s-a lasat la un moment dat coplesit de ceva. Fiecare dintre noi si-a lasat carnea sa vibreze in legea ei privind un tablou, ascultand o simfonie, citind o carte. Nu esti om daca nu te-au tradat sfincterele privind rasaritul de soare din Le Havre prin ochii lui Monet. Nu esti om daca nu ti-ai udat izmenele citind odiseea anticristului Nicolai Stavrogin. Sindromul Stendhal se manifesta permanent la oamenii care au ochi si urechi. Constructia ar parea inutila, daca nu imbecila, dar simplul fapt ca majoritatea poseda aceste organe pereche nu inseamna ca majoritatea sunt capabili sa le si foloseasca.

Oare avea cineva sa lesine citindu-mi cartea? Bineinteles, doar de-asta o scriu. Se va scrie timp de zeci de ani, poate chiar sute, despre oamenii care au lesinat citind-o, despre milioanele de atacuri de cord pe care le-a produs, despre miliardele de orgasme, despre sutele de mii de atacuri cerebrale, crize de epilepsie, atacuri de panica, tulburari de memorie. Schizofrenie. Valuri de crime si sinucideri. Apoi vor veni criticii, vor desfiinta ceva atat de carnal si visceral incat e imposibil sa fie arta. “Nu tot ce rastoarna paradigme are o valoare estetica intrinseca!”. Da, deja imi imaginez miile de pagini din revistele literare cu pretentii dedicate acestui subiect. De ce o carte in care cuvantul “pula” apare de 3172 de ori, cuvantul “voma” de 1945, “pizda” de 612 (nu sunt chiar asa de feminista, prefer pula), si in care alte si alte cuvinte asa-zis obscene apar de sute si mii de ori a putut sa revolutioneze nu o tara, o cultura sau o civilizatie, ci o lume intreaga? De ce nu ne-a dat tuturor prin cap sa luam un manunchi de valori si principii, ceea ce fiecare dintre noi pretuieste cel mai mult, ceea ce omul de rand inrameaza si venereaza? Si luand acest manunchi sa-l curatam de toate impuritatile, sa-l curatam, sa-l lustruim, sa-l purificam, sa-l absolutizam, sa-l transformam in ceva atat de curat, de drept, de minunat si de demn de adoratie cum nu s-a mai pomenit. Si apoi sa luam acest manunchi de o puritate dusa la angelism, “everything we hold dear”, cum ar spune englezul, si sa ne bagam pula-n el, sa-l aruncam in noroi, sa-l batjocorim, sa-l sodomizam si sa-l calcam in picioare.

Da, se gandea Lili, exact asta vor spune, asta vor scrie. Si, in secret, singuri in paturile lor, nu le va pasa de valoarea estetica discutabila, de valoarea artistica criticabila, nu vor da doi bani pe toate astea. Suna bine, arata bine, place, se vinde, pe cine dracu' intereseaza? Tot ceea ce ii deranjeaza e ca o femeie si-a bagat pula-n tot inaintea lor.

Despre potenta

Libertatea arunca astazi bomba: Romanii sunt pe locul doi in lume la marimea medie a penisului, cu 15,9 cm, la doar 1 mm in spatele francezilor.

Brusc, viata noastra, a tuturor a devenit mai buna. Barbatii din romania nu mai trebuie sa-si bata capul cu salariile minuscule pe care le aduc acasa. Faptul ca isi trateaza dezgustator nevestele sau iubitele nu mai prezinta mare importanta. Au slujbe de cacat sau abia sunt in stare sa termine o facultate, si aia la o particulara prin vreun fund de lume? Ce daca?! Nici nu mai conteaza ca sunt absolut incapabili sa-si asume raspunderea pentru ceea ce fac, sa fie curajosi sau sa aiba sentimente autentice pentru altceva in afara de o sticla de bere sau de "nationala de aur". Acum exista o scuza, o explicatie si o consolare, in acelasi timp, pentru toate defectele sinistre ale barbatului obisnuit din Romania - are pula mare. Sigur ca s-ar putea spune ca e un ratat din toate punctele de vedere, dar macar are pula mare. Femeia de langa el il ia in ras? Posibil, dar macar are pula mare. Copiii lui il urasc? Nasol, totusi el e ala cu pula mare. Seful lui il considera un incompetent si il plateste mizerabil? E doar ofticos pentru ca n-are pula la fel de mare ca a lui.

Milioane de loseri si-au gasit, peste noapte, alinarea. Singura lor consolare, privind la cacatul care ii inconjoara si ii sufoca, este ca, in ciuda tuturor, au pula mare. Din pacate, pula nu tine loc de coaie, asa ca parfumul de barbatie, de curaj, de incredere, de vitalitate, de virilitate si de responsabilitate pe care il asteptam cu totii ca sa se lase asupra Romaniei si sa ne umple narile in timp ce ne poarta spre zari mai albastre, se lasa asteptat. S-ar putea ca romanii, intr-adevar, sa aiba pulile mari. Pe de alta parte, chiar si dupa aceasta descoperire, romanii raman la fel de lasi, de mincinosi, de prosti, de puturosi si de impotenti ca si pana acum. Barbatia, in mod evident, nu a stat, nu sta si nici nu cred ca va sta vreodata in pula.

Ironic, insa, cum, ca de obicei, in Romania toata lumea se bucura si se mandreste cu locul 2. Cred ca asta spune mai multe decat orice pula de 15-16-17-30 de centimetri.

Automutilare (II)

N-a durat mult pana cand Lili si-a dat seama ca egoismul si narcisismul ei se vor dovedi mai puternice decat incantarea ca si-a gasit geamana pierduta. Sa-i spunem L. N-a mai plecat niciodata din Paris. In fiecare zi isi traia noua viata alaturi de replica ei. Viata in oglinda. Aveau aceleasi gesturi si cand mancau, si cand fumau, si cand se scarpinau. Gemeau in aceeasi clipa cand se masturbau. Suspinau de tot atatea ori cand plangeau.

Lili si-a amintit ca, in ciuda acceselor publice de plans sau de furie pe care le avea la apogeul insingurarii si instrainarii ei, se bucura pe ascuns de fiecare clipa din existenta ei pe care ii placea sa o considere profund originala. Dupa spasme isterice de plans care ii socau de fiecare data pe filfizonii blazati care nu intelegeau nimic din ea, se mandrea cu gandul ca e mai buna decat ei, ca simte si stie ceea ce ei nu vor fi in stare niciodata sa simta sau sa stie. Ii lipseau efuziunile astea. Ii lipseau clipele in care se iubea pe ea insasi. Simtea apasarea ipocriziei de a se mai venera pe sine in timp ce stia ca exista o copie a ei, ca mai e cineva la fel, ca nu mai e ea singura impotriva, dar deasupra tuturor.

Asemanarea fizica putea fi depasita. Asta isi repeta prima data cand s-a asezat singura in fata oglinzii cu cutitul in mana. Asemanarea fizica n-are nicio legatura cu felul nostru de a fi, dar chiar daca simtim, gandim si traim la fel, un deget in minus ne va deosebi. Si cutitul a ascultat-o. Dar un deget in minus poate trece neobservat, asa ca un sfarc in minus va fi cu atat mai potrivit. O ureche in minus. O labie in minus. Un brat in minus. Cutitul a ascultat-o de fiecare data. Era complet diferita acum. Diforma, dar unica. Originala. La fel ca inainte.

S-a imbracat bine cand s-a dus sa ascunda urmele sacrificiului ei. Slabiciunea celorlalti, credea Lili, statea in neputinta lor de a crede cu adevarat in ceva si de a sacrifica orice pentru acel ceva. Orice, adica pe ei insisi. Prinsi in conformisme si obiceiuri inutile, in reguli si obligatii absurde. Ne imbracam doar ca sa ne dovedim fatarnicia. Mancam intr-un anumit fel doar ca sa ne dovedim superficialitatea. Muncim, intemeiem familii, construim case, doar ca sa ne luam gandul de la lucrurile cu adevarat importante. Ne umplem timpul cu tot felul de nimicuri doar ca nu cumva, intr-o clipa de neatentie, intr-o clipa de relaxare, sa incepem din greseala sa gandim, sa vedem sau sa intelegem. Cu toate astea, Lili s-a imbracat. Si-a tras o gluga pe cap ca sa nu sperie pe nimeni urechea ei lipsa. Stia ca ei n-ar intelege. A iesit din casa cu o sacosa in mana care ii ramasese. In sacosa, restul de Lili. Genul proxim si diferenta specifica. Perfectiunea nu este atinsa atunci cand nu mai e nimic de adaugat, ci atunci cand nu mai e nimic de indepartat. Lili stia ca mai sunt multe de indepartat, dar taieturile initiale pareau un sacrificiu rezonabil pentru inceput.

Cand s-a intors, L. inca nu ajunsese inapoi acasa. Lili isi dorise dintotdeauna sa scrie, dar n-avusese niciodata curaj. Plus ca, avand doua maini, trebuia de fiecare data sa decida cu care dintre ele sa scrie efectiv si se ratacea de fiecare data in ganduri care priveau simbolistica ce va fi atribuita de generatiile viitoare de cititori si critici faptului ca si-a scris capodopera cu mana dreapta sau cu mana stanga. Brusc asemenea probleme incetasera sa mai existe pentru Lili din moment ce nu mai avea decat o singura mana.

Viata noastra este vehiculul a ceva ce trebuie sa vina pe lume. Trupurile noastre ascund ceva care arde de nerabdare sa se nasca odata. In timp ce scria asta, lui Lili ii rasuna in urechi refrenul unei melodii care ii placuse cu cateva luni inainte – “What does that mean?”

Gemenele (I)

Cand Lili s-a dus prima data la Paris, nu era in niciun caz pregatita pentru ceea ce avea sa se intample. Ca orice adolescenta autentica, punea mai mult pret pe gloss-ul ei de toate zilele decat pe pozele atarnate pe peretii garii Orsay. S-a plimbat de colo-colo mai mult dintr-un conformism stupid decat dintr-o curiozitate genuina sau dintr-un interes real. Pasiunea care te consuma, despre care vorbesc toti impatimitii Parisului, ramasese pentru ea doar o sintagma rasuflata aruncata de-a valma peste sute de alte sintagme la fel de rasuflate prin cartile de calatorie, ghidurile turistice si alte asemenea mizerii pe care le cumpara cu religiozitate in fiecare zi din statiile de metrou si din magazinele de suveniruri. Intr-o saptamana a adunat cam o duzina de astfel de carti. Surogate. Cartile astea tineau loc calatoriei insesi. Se prefacea ca a vazut de-adevaratelea toate acele locuri descrise si fotografiate acolo, dar se intreba de fiecare data oare ce era pe peretele din spatele fotografului?

Si-a rezervat penultima zi a excursiei ca sa viziteze Luvrul. Nu atat Luvrul, cat Mona Lisa. Era joi. Nu si-a dat seama cand a ajuns in fata tabloului. Mersese in spatele unei turme de japonezi si banuise, indreptatit dealtfel, ca toti se duceau sa filmeze si sa fotografieze acel spectacol vizual. Cand i-a vazut oprindu-se, s-a oprit si ea. A incercat sa-si croiasca drum printre un japonez care avea atarnate de el 2 Sony si 3 Panasonic si o japoneza care avea atarnate de ea 1 Hitachi, 3 JVC si 1 Nikon. Camere video, aparate foto, telefoane mobile. Cu parul agatat in cureaua unei camere video made in Japan, cu o unghie rupta in cureaua de la pantalonii unui tip made in Japan, a ajuns in fata si a vazut. O carcasa de plexiglas din spatele careia zambea parsiv Gioconda. N-a apucat sa testeze legenda cum ca ochii Giocondei te privesc oriunde te-ai afla pentru ca cineva s-a grabit sa-i ia locul la contemplat si a impins-o deoparte. A avut la dispozitie fix 3 secunde sa vada o capodopera. Sa vada tot ce se poate vedea intr-o viata de om. A vazut o lucire electrica pe un geam de plastic. Blitz-uri. A vazut o femeie care ranjea sarcastic in dosul aceluiasi geam de plastic. Mona persifleaza sutele de fraieri care se calca in picioare zilnic ca s-o vada, dar ei sunt prea ocupati sa apese pe un milion de declansatoare ca sa vada asta.

Lili s-a intors intr-o sala micuta plina de picturi anonime ale unor pictori anonimi si a inceput sa scotoceasca in geanta ei de turista dupa harta muzeului ca sa stie cum ar putea sa iasa de-acolo. Si chiar atunci, langa ea, incursiunea in absolut, in eternitate, in paradis si in sublim care ii fusese refuzata cu cateva minute in urma in fata picturii lui Leonardo, a incetat sa se mai lase asteptata. Era Ea. O fata cam de varsta ei, imbracata elegant, parfumata discret, cu privirea ratacita pe niste tablouri despre care Lili nu stia nimic. Era frantuzoaica. Abia cand s-a asezat, fascinata, langa ea, Lili a inteles cu mintea ceea ce inima ei simtise din prima clipa. Fata aceea arata exact ca ea. Parul ei avea o alta nuanta de castaniu, iar dintii ii erau putin mai galbeni, probabil pentru ca fuma, dar in rest arata exact la fel. O replica fizica a unei pustoaice nervoase care mersese mii de kilometri cautand perfectiunea si gasise, in locul ei, o gasca de asiatici infierbantati si o capodopera post-modernizata si trasa in plastic. Uitandu-se in ochii acelei fete, Lili si-a dat seama ca s-ar putea sa nu fie singura. Asa ca s-au ridicat, si-au zambit si au inceput impreuna sa calculeze cel mai scurt drum dintr-o sala anonima a Luvrului intr-un bistro la fel de anonim din Cartierul Latin. A simtit ca s-a nascut din nou si ii vajaia prin cap o fraza pe care o citise demult intr-o carte – cine intr-o zi de joi e nascut va avea drum lung de facut.

Educatie

Citeam astazi in Esquire-ul de luna asta un articol al lui Mihai Coman, decanul de la FJSC, care studia foarte simplu si concis problema invatamantului superior la un an de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Momentul 1 ianuarie 2007 a insemnat, din acest punct de vedere, aplicarea si in Romania a acordului de la Bologna care, pe scurt, se traduce in scurtarea si generalizarea invatamantului universitar, urmand ca specializarea propriu-zisa si calificarea profesionala a individului sa fie realizate prin masterate si, ulterior, doctorate. Pana aici totul suna bine, doar ca la noi chestia asta e de fapt o mare mizerie. In primul rand ca durata facultatii a fost redusa aparent aleatoriu - ASE-ul da, Politehnica ba, Jurnalismul da, Dreptul ba (desi acestea din urma sunt ambele facultati ale aceleiasi universitati) si asa mai departe. In al doilea rand, calitatea invatamantului privita atat prin prisma rezultatelor studentilor/absolventilor, cat si prin prisma calitatilor/performantelor profesorilor este derizorie in raport cu alte tari din UE si din lume. Nici macar o singura universitate din Romania nu apare in primele 500 de universitati din lume.

Si am stat si m-am gandit. Nu e deloc ciudat ori inexplicabil. Nu e nici uimitor, nici incredibil, nici socant si nici neasteptat. In universitatile americane importante nu sta nimeni sa calculeze procentajul studentilor care obtin o slujba dupa absolvire pentru ca nici nu se pune problema ca un absolvent de Harvard sa fie somer. In schimb, mai putin de 30% din absolventii promotiilor 2001 si 2002 ale universitatii Bucuresti au obtinut un job dupa terminarea facultatii.

Majoritatea studentilor de la noi fac o facultate doar ca sa aiba un carton in plus in casa. Toti se apara invocand anacronismul materiilor predate sau dezinteresul si lipsa de profesionalism ale profesorilor. Cred ca vina pentru absenta performantelor se imparte la doi. Profesorii sunt foarte slab pregatiti, nimic nou sub soare. Cati laureati ai premiului Nobel predau in universitatile Romanesti? Va umfla rasul citind intrebarea asta, nu? Cati laureati ai oricaror altor premii internationale, indiferent de domeniu, de un prestigiu aproximativ, vin sa predea aici? Nu mai radeti! Cati dintre cei care termina o facultate in Romania ajung sa lucreze in strainatate, intr-o companie mare sau in orice alt mediu challenging din punct de vedere profesional si foarte rewarding din punct de vedere financiar si intelectual? Mi-e si frica sa primesc un raspuns in procente la intrebarea asta.

Explicatiile acestor fenomene sunt multiple si le cunoastem cu totii. Cu solutiile stam ceva mai prost. Poate un inceput ar fi acela ca universitatile sa inceapa sa incurajeze cu adevarat performanta si sa elimine studentii care nu presteaza corespunzator in loc sa gaseasca tertipuri si metode de a tine studentii cat mai mult in facultati pentru a incasa taxe peste taxe.

Cert este ca Mihai Coman are dreptate. Orice investitie intr-un invatamant superior construit pe mentalitatile si atitudinile de astazi inseamna o finantare a esecului. Esec care, in ciuda hainelor pretentioase pe care le imbraca, in ciuda fitelor unor profesori sau ale unor studenti, in ciuda impresiilor de mari intelectuale pe care le au hergheliile de pustoaice blonde care termina diverse facultati in fiecare an, in ciuda scuzelor si acuzatiilor aruncate dintr-o parte intr-alta, ramane mereu acelasi esec urat mirositor.

Versetele Satanice

Versetele Satanice este titlul primului roman al lui Salman Rushdie, publicat in 1988 si pentru scrierea caruia a fost condamnat la moarte de ayatollah-ul Khomeini in 1989. N-am citit-o inca, asa ca nu ma pronunt cu privire la justetea acestei condamnari raportata la continutul cartii si eventualul mod in care aceasta lezeaza religia musulmana.

Interesante sunt urmatoarele aspecte. Recent a fost tradusa si in Romania si a fost publicata la editura Polirom. Traducatorul japonez al cartii a fost asasinat in '91. Cel italian si cel norvegian au scapat ca prin minune de atentate puse la cale impotriva lor. Ii doresc mult succes traducatoarei Dana Craciun si, in acelasi timp, ii admir curajul de a nu se ascunde in spatele unui pseudonim. De fapt, aici voiam sa ajung. A doua zi dupa lansarea cartii, ambasada Iranului la Bucuresti s-a sesizat si a emis un comunicat de presa in care condamna traducerea acestei carti in limba romana si ameninta ca "autorii acestui gest reprobabil va trebui sa isi asume raspunderea" (citat aproximativ). In acelasi timp, insasi Biserica Ortodoxa Romana a condamnat traducerea Versetelor Satanice, pretextand ca o asemenea carte incita la disensiuni religioase si la violenta.

Nu pot sa nu ma intreb cat este de normal ca autoritati administrative, politice ori religioase sa condamne aparitia unei carti, indiferent de continutul ei, in secolul 21 si in societatea civilizata in care pretindem cu totii ca traim. Justificarea iranienilor o gasesc, poate, in preceptele lor religioase, dar tot mi se pare anormal sa punem semnul egal intre o credinta stricta (ca sa nu zic radicala, fundamentalista sau fanatica, n-as vrea sa denigrez in niciun fel credinciosii musulmani) si obtuzitatea intelectuala pe care o tradeaza o astfel de atitudine. Orice carte este o forma de arta, este o delectare a spiritului omenesc si, ca atare, mi se pare absurda cenzura in numele religiei, din moment ce si religia este o cale a spiritului, la fel ca si arta.

Cu atat mai reprobabil mi se pare gestul BOR care, fara a avea, la urma urmei, niciun interes si nicio treaba in toata povestea asta, s-a trezit condamnand aparitia unei carti care nu o lezeaza in niciun fel. Traim intr-o societate laica in care biserica este deschisa tuturor celor care vor sa imbratiseze o astfel de cale, dar duse sunt vremurile in care biserica le era impusa oamenilor ca mentalitate, ca mod de viata si ca autoritate suprema. Ma intreb unde o sa ajungem daca biserica incepe sa-mi spuna ce carti sa citesc, ce filme sa vad sau ce muzica sa ascult.

Daca pot sa accept manifestarile musulmanilor fata de aceasta problema, si le accept mai ales pentru ca imi lipsesc informatiile detaliate despre credinta lor, despre Coran sau despre Profet astfel incat sa-mi formez o parere apropo de cat de pertinente ori rezonabile sunt sau nu aceste manifestari, atitudinea asta ieftina de cenzura agresiva si de dat cu piatra ca sa nu se supere altii mi se pare complet deplasata venind din partea BOR.

In alta ordine de idei, cartea s-a epuizat in Carturesti in mai putin de 24 de ore de la lansare si, pentru cei interesati, va mai aparea un tiraj dupa 10 ianuarie. Lectura placuta.